– Voi fi singurul de care vei avea vreodată nevoie.

– Poftim?!

Koi scoase un sunet de uimire.

Ashley râse din nou.

Văzându-l zâmbind așa, Koi se gândi: “Probabil s-a întâmplat ceva bun.”

Apoi își înclină capul, confuz.

Ce l-ar fi putut determina pe Ashley să fie într-o dispoziție atât de bună în timp ce se afla în magazinul școlii?

Oare biletul pentru balul de absolvire?

Koi alungă imediat acel gând.

Biletul era destinat lui, ca să-și ducă iubita.

Și acum spunea că vrea să meargă cu el?

Nu putea fi acesta motivul.

S-a întâmplat ceva cu prietena lui?

De aceea a decis brusc să mă invite pe mine în locul ei?

Dar atunci… de ce încerca să cumpere un bilet pentru balul de absolvire?

Nimic din toate astea nu avea sens.

Koi habar n-avea ce se întâmplă.

În cele din urmă, a renunțat să mai încerce să-și dea seama.

Indiferent ce spunea Ashley, el urma să fie de acord.

– Vorbești serios? Chiar o să mergi cu mine? La balul de absolvire?

– Da.

Răspunsul lui Ashley era clar.

– Vreau să merg cu tine.

Acele cuvinte l-au determinat pe Koi să fie mai fericit ca niciodată.

Dar ceva încă îl deranja.

– Băieții merg împreună?

Întrebă el cu precauție.

Ashley îi răspunse cu o întrebare.

– Nu vrei să mergi cu mine?

– Poftim?! Nu! Nici pomeneală!

Koi practic sări în sus, fluturând brațele panicat.

Ashley râse din nou.

– Atunci e bine.

– O! Da.

Se simțea ca și cum decizia era luată cumva înainte ca el să apuce să o proceseze.

Koi încă părea amețit în timp ce-l privea pe Ashley.

Și Ashley îl privea.

Mai exact, privirea lui era fixată pe buzele ușor întredeschise ale lui Koi.

“Vreau să-l sărut.”

Dorința era atât de copleșitoare, încât a trebuit să-și strângă pumnii.

“Rezistă, Ashley Dominic Miller.”

“Nici măcar nu i-ai mărturisit încă ce simți.”

Ashley s-a uitat brusc în jur și a schimbat subiectul.

– Asta e tot ce a mai rămas?

Koi reveni brusc la realitate și se grăbi după el.

– Ah… da. Trebuie doar să termin asta.

– Bine. Hai să terminăm repede.

– Poftim?!

Koi îl privi șocat.

Ashley luase deja o cutie.

– Hai să terminăm și să plecăm. Mor de foame.

– Dar, stai…

Koi intră în panică, agitat.

– Asta e munca mea! Pot s-o termin singur.

– Dacă o finalizăm împreună, va fi mai repede. Hai să terminăm și să mergem să mâncăm.

Ashley arătă spre un raft gol.

– Asta se pune aici?

– Păi, da, dar…

Înainte ca şi Koi să apuce să-și termine propoziția, Ashley deja împinsese cutia pe raft.

Era ceva alături de care Koi ar fi avut de luptat, urcându-se pe un scaun și așezând-o cu grijă.

Ashley s-a descurcat de parcă nu era nimic.

– Mai e ceva?

Koi a încercat încă o dată să-l oprească.

– Ash, serios, nu e nimic. Asta e munca mea. Am nevoie de orele de voluntariat.

Ashley a suspinat.

– Koi, mor de foame.

O spuse de parcă abia se mai ținea pe picioare.

– Hai să terminăm odată. Nici tu nu ai mâncat, nu-i așa? Aia trebuia să fie cina ta, aşa e?

Ochii lui Ashley se îndreptară spre coșul de gunoi.

Koi îi urmă privirea până la pâinea mucegăită din interior.

Ashley a continuat.

– Dacă nu ai de gând să scoți aia de acolo și să o mănânci, ar trebui să ne grăbim și să plecăm. Dacă așteptăm prea mult, nu o să mai rămână decât fast-food de proastă calitate.

Tonul lui nu lăsa loc de discuții.

Koi oftă, resemnat.

Ashley a urmat instrucțiunile lui Koi, ajutându-l să strângă totul.

Dar, în timp ce lucra, arunca mereu priviri spre Koi.

Poate că şi Koi nu simte același lucru ca mine.

Inima îi bătea nebunește, dar s-a forțat să gândească rațional.

Koi îi spusese de multe ori că îl place.

Dar asta nu însemna ceea ce credea el.

Poate că şi Koi mă vede doar ca pe un prieten.

Un prieten foarte, foarte bun.

Era cea mai realistă ipoteză.

Chiar dacă ar fi avut aceleași sentimente, nu era nicio garanție că şi Koi își dăduse seama de asta încă.

Și chiar și asta era o gândire optimistă.

Nu era o concluzie plăcută.

Dar Ashley a acceptat-o.

Poate… asta e doar o iubire neîmpărtășită.

─ ▪ ─

– Mulțumesc pentru ziua de azi, Ash.

Koi și-a exprimat sincer recunoștința.

Ashley tocmai a scos bicicleta veche și ponosită a lui Koi din portbagaj și o așeză pe trotuar. Se uită la el și îl întrebă:

– Ești sigur că o să fie bine? Nu ai nevoie de mine să te conduc acasă?

– Da, mă simt bine. Casa mea e chiar după colț.

Ashley nu părea pe deplin convins, dar nu a insistat.

Știa când să insiste și când să se retragă.

Acesta era momentul să se retragă.

– Bine, Koi. La revedere.

Ashley a spus primul “la revedere”.

Koi zâmbi și a făcut cu mâna.

– Pa, Ash! Să ajungi cu bine acasă.

Dar niciunul dintre ei nu s-a mișcat.

Ashley și-a dat seama repede că şi Koi aștepta ca el să plece primul.

Dacă era o întâlnire adevărată, Ashley ar fi insistat să-l conducă până acasă, asigurându-se că luminile din camera lui sunt aprinse înainte de a pleca.

Dar asta nu era o întâlnire.

Așa că a renunţat.

Urcându-se în mașină, Ashley a pornit motorul. Koi a făcut un mic pas înapoi.

Exact cum se aștepta, Koi a rămas pe loc, privindu-l până când Ashley a dispărut în depărtare.

Odată ce Koi a dispărut din oglinda retrovizoare, Ashley a tras pe marginea drumului.

– Aah…

A scos un suspin lung și s-a lăsat în față, sprijinindu-și fruntea de volan.

Tensiunea care se acumulase toată seara se risipi în sfârșit.

Era o premieră pentru el.

Ariel nu era prima lui iubită.

Mai avusese relații înainte, aventuri și chiar relații serioase.

Toate i se păruseră potrivite. Îi plăcuseră, era fericit.

Chiar și când se terminau, era întotdeauna de comun acord, iar amintirile rămâneau plăcute.

Dar niciodată – niciodată – nu era atât de agitat până atunci.

Întregul său trup era încordat, fiecare nerv era atent la mișcările lui Koi, la cuvintele lui.

Era ca și cum fiecare celulă din trupul lui era disperată să-și amintească tot ce făcea Koi.

Și, mai mult decât orice, își petrecuse întreaga noapte luptându-se cu dorința de a-l săruta.

“De ce e Koi atât de… adorabil?”

Voia să se bucure de acel sentiment, doar pentru încă puțin timp.

Dar era ceva ce trebuia să facă.

Ceva ce nu mai putea amâna.

Ashley a verificat ora, a ezitat o clipă, apoi a scris un mesaj.

[Putem vorbi? Vin la tine.]

Răspunsul a venit aproape imediat.

[Ce s-a întâmplat?]

Degetele lui Ashley se mișcară pe tastatură.

[Îți spun când ne vedem.]

Un alt răspuns rapid.

[Bine. Trimite-mi un mesaj când ajungi aici.]

Ashley lăsă telefonul jos și porni la drum.

Îndreptându-se spre casa lui Ariel, își golise în mod deliberat mintea.

În cele din urmă, era vina lui.

Orice ar fi spus Ariel, orice ar fi făcut ea, el ar fi acceptat.

Și așa a ajuns să fie pălmuit.

De trei ori.

─ ▪ ─

Cerul de weekend era limpede ca întotdeauna.

Koi, care dormise până târziu pentru prima dată după mult timp, își verifică frigiderul — complet gol, ca de obicei — înainte să-și ia bicicleta pentru a merge să cumpere mâncare.

Făcuse provizii de pâine pentru weekend, dar, din moment ce Ashley aruncase totul aseară, în timpul unei crize de nervi, rămăsese fără nimic.

Plănuise să se ducă la magazinul care vindea produse de panificație rămase.

Dar, în ultima clipă, și-a schimbat impulsiv direcția.

În schimb, s-a îndreptat spre școală.

Era un traseu mai lung, dar…

Chiar și în timp ce se gândea la asta, nu a încetat să pedaleze.

Până acum, echipa de hochei ar fi trebuit să se antreneze.

Îl văzuse pe Ashley chiar aseară, dar deja voia să-l vadă iar.

Fericirea îi umplea pieptul în timp ce pedala mai tare.

Fără suflare, Koi a ajuns la școală și a încetinit ritmul, cercetând terenul.

Echipa de hochei era în mijlocul antrenamentului.

Căuta printre mulțime.

Dar, oricât s-ar fi uitat…

Ashley nu era acolo.

– Hei, Bill!

Văzând că Bill se îndepărta să-și ia apă, Koi l-a strigat imediat.

– Salut, Koi.

Bill îl salută firesc.

Încă încercând să-și recapete respirația, Koi nu a pierdut timpul și a trecut direct la subiect.

– Unde e Ash? Nu e aici azi?

– O… ah.

Bill a desfăcut capacul sticlei de apă și a răspuns:

– A spus că e bolnav, așa că își ia câteva zile libere.

– Ashley e bolnav?

Ochii lui Koi se măriră de uimire.

Bill bău jumătate de litru de apă dintr-o singură înghițitură, apoi își șterse gura cu dosul palmei.

– Da. A răcit.

– Iar?

Koi își aminti imediat ultima dată când Ashley era bolnav.

Acea răceală era motivul pentru care se apropiaseră unul de celălalt.

Dar asta nu însemna că şi Koi voia ca el să fie din nou bolnav.

– E grav? Probabil e foarte bolnav dacă lipsește de la antrenament.

Și de câteva zile, pe deasupra.

Koi a întrebat cu prudență.

Bill zâmbi.

– Cine știe? Poate că e chiar bolnav… sau poate e altceva.

– Poftim? Ce vrei să spui?

Bill a făcut un gest de respingere, de parcă nu era nimic.

– S-a despărțit de Elle.

– Poftim?!

Koi încremeni.