– A…Alo?

Vocea lui Koi era răgușită, așa că și-a dres repede gâtul. Ashley a întrebat imediat:

– Te simți bine?

– O? Da. Am doar gâtul puțin uscat.

Când Koi a răspuns sincer, Ashley a făcut o pauză de o clipă înainte să vorbească din nou.

– Mă refeream la trupul tău. Te simţi bine?

– O!

Realizând ce voia să spună, Koi roși și dădu din cap.

– Păi… Da. Mă simt bine. Mulțumesc.

Koi și-a dat o palmă peste frunte. Prostule! De ce i-ai mulțumit?!

Probabil că a scos un sunet puternic, pentru că a urmat vocea suspicioasă a lui Ashley.

– Ce s-a întâmplat? Ce faci?

– Poftim? O, nimic. Serios, nu contează!

Repetă asta din reflex, iar Ashley nu insistă, schimbând pur și simplu subiectul.

– Am vorbit cu șeful tău. A spus că te va suna direct. Așa a făcut?

– O, da. Mi-a trimis un mesaj. Mulțumesc.

De data asta, Koi a răspuns cum se cuvine.

În timp ce spunea asta, își aminti brusc că abia ieri vorbise cu Ashley despre problema salariului.

Și totuși, Ashley rezolvase deja problema în dimineața aceea, în doar câteva ore.

– Era… atât de repede… a mormăit Koi fără să se gândească.

Expresia “cel mai bun avocat din Districtul de Est” i-a trecut brusc prin minte, alături de prețul ridicol al onorariului lui Ashley.

Ashley răspunse la vocea lui amețită:

– Era doar un telefon. Atât era nevoie.

Chiar și cu un zâmbet în voce, Koi nu putu să nu rămână uimit.

Ceea ce i se păruse o problemă copleșitoare era rezolvat de Ashley de parcă nu conta.

– Cred că de asta toată lumea spune că ești cel mai bun.

Răspunsul lui Ashley era clar și concis, în contrast cu tonul neclar al lui Koi.

– Sunt avocat. A convinge oamenii este, literalmente, meseria mea.

La auzul acelor cuvinte pline de încredere, Koi simți cum inima îi bate cu putere.

– Ești uimitor, Ash…

Cuvintele se auziră ca un suspin.

Ashley a râs cu voce tare la celălalt capăt al firului.

Părea fericit, iar asta îl determină pe Koi să se relaxeze.

Cu un zâmbet încă prezent în voce, Ashley a întrebat:

– Ai mâncat? Ar trebui să fie sandvișuri în frigider. Dacă ai nevoie de ceva, apasă pe interfon și cere la recepție. Îţi vor aduce.

– O, bine. Mulțumesc. Dar tu? Ai mâncat?

Era deja după-amiază.

Koi aruncă o privire la ceasul de pe perete în timp ce întreba. Ashley răspunse:

– Secretara mea pregătește ceva. Voi mânca în timpul ședinței.

– O…

Deci își luase o pauză între ședințe doar ca să-l sune pe Koi.

Realizând că Ashley încercase să-l sune de mai multe ori, în ciuda faptului că era ocupat, Koi se simți puțin vinovat.

– Probabil ești ocupat… Nu te mai reţin. Mulțumesc că ai sunat.

– Nu contează. Doream doar să mă asigur că ai primit mesajul.

Da… mesajul acela.

Cuvintele lui Ashley i-au reamintit lui Koi ce aproape uitase.

Chiar când erau pe punctul de a încheia convorbirea, Ashley i-a rostit numele.

– Koi.

– D…Da?

Koi a dus repede telefonul la ureche, în timp ce Ashley continua.

– O să ajung acasă mai devreme în seara asta. Încearcă să nu te plictisești, bine?

– Mm, nu-ți face griji… Păi, la ce oră vii? a întrebat Koi, aruncând din nou o privire la ceas.

Ashley răspunse firesc:

– Poate pe la opt.

Asta era o ușurare.

Tocmai când Koi era pe punctul de a-și lua rămas bun, Ashley adăugă:

– Koi, nu ieși azi. Stai acasă și odihnește-te. Bine?

– Bine.

Koi încheie convorbirea și scoate un suspin lung.

Verifică din nou mesajul.

Ashley tocmai îi ceruse să rămână acasă.

Dar Koi nu putea să se conformeze.

– Este ceva de care trebuie să mă ocup singur.

Se ridică fără ezitare și se pregăti repede să iasă.

“Bine?”

Chiar când apăsase butonul liftului, acea frază îi răsună în cap.

De ce a întrebat Ashley în loc să-i spună pur și simplu?

Koi înclină capul, nedumerit, dar în acel moment, liftul sosise.

A intrat fără să se mai gândească la nimic.

Să reia traseul pe care îl parcursese o singură dată înainte era mai greu decât se așteptase.

Koi nu voia să o facă, dar a ajuns să-și sune șeful pentru a-i cere din nou adresa.

După un autobuz, câteva schimbări de metrou și chiar o cursă de autostop, a ajuns în sfârșit la destinație.

[Vei fi plătit. Dar mai întâi, du-te și recuperează camionul firmei pe care l-ai abandonat. Dacă nu o faci, îți voi deduce costul din salariu.]

Amintindu-și mesajul șefului său, Koi a respirat adânc.

Conacul din fața lui arăta exact la fel ca înainte.

Chiar și numeroasele mașini de lux parcate neglijent în față erau încă acolo.

Camioneta companiei, însă, nu se vedea nicăieri.

Koi se pregăti și apăsă pe sonerie.

Un sunet subțire și monoton răsună prin proprietate.

După un moment, un bărbat – probabil un membru al personalului casei – a deschis ușa.

– Da? Vă pot ajuta cu ceva?

Îl privi pe Koi de sus până jos cu suspiciune.

Koi a recitat repede ce pregătise.

– Bună ziua, ăăă… Am venit aici mai devreme pentru o reparație, dar a avut loc un accident și am ajuns la secția de poliție. Am lăsat camioneta aici, așa că am venit să o iau.

Bărbatul înclină capul, apoi făcu un pas înapoi.

– Intră. O să verific.

Koi i-a mulțumit și a pășit în hol.

Bărbatul a dispărut pe un hol, lăsându-l pe Koi singur.

Koi se uită în jur cu nerăbdare.

Când se uită la ceas, își dădu seama că era deja mult mai târziu decât se așteptase.

Dacă nu ajungea acasă înainte ca Ashley să se întoarcă, ar fi putut provoca îngrijorări inutile.

“E în regulă?”

Cuvintele lui Ashley se auziră din nou, determinându-l pe Koi să se agite nervos.

Chiar în acel moment, auzi pași apropiindu-se.

Înghiți în sec și întoarse capul — și văzu exact persoana de care se temea.

Nelson.

Arăta de parcă abia se dăduse jos din pat, purtând un halat șifonat peste pijamale, iar puținele fire de păr care îi mai rămăseseră erau încâlcite.

Koi simți cum fața lui deveni rigidă în timp ce aștepta ca Nelson să se apropie.

– Hei, ratatule.

Nelson zâmbi cu aceeași rânjet pe care Koi și-l amintea prea bine.

Bărbatul de mai devreme, văzând că Nelson și Koi păreau să se cunoască, a înțeles aluzia și a dispărut.

Koi îl zări plecând, apoi se întoarse spre Nelson, care continua să zâmbească.

– Ai tupeu să-ți arăți fața pe aici. Ce, ai uitat care ți-e locul?

– Eu… eu am venit doar să iau camioneta…

Oricât s-ar fi străduit, vocea îi și trupul îi tremurau.

Chiar dacă acum era mai înalt decât Nelson, asta nu-i dădea curaj.

Într-o clipă, era din nou Connor Niles – fratele mai mic al lui Ashley, sacul de box preferat al lui Nelson.

Strânse pumnii pentru a-și da curaj, dar pentru Nelson nu era altceva decât un fost coleg de clasă, un sac de box uman la îndemână.

– Ratat fără valoare ce ești.

Nelson l-a lovit cu piciorul în tibie.

Nu era o lovitură puternică – purta papuci – dar Koi nu era pregătit și s-a împiedicat.

Nelson a râs cu poftă văzând asta.

– Un tip care lucrează alături de canalizare crede că poate să-mi vorbească așa? Crezi că am uitat cine sunt?

– Știu… știu, a mormăit Koi, frecându-și ruşinat tibia.

Nelson părea mulțumit.

– Ar fi trebuit să te umilești dacă nu voiai să mai iei o bătaie. Nu? Ar trebui să…

Ridică mâna în mod teatral.

Râsul lui Nelson – strident și enervant – răsună prin cameră.

Se aplecă în două, ținându-se de burtă în timp ce râdea, apoi îl împinse ușor pe Koi cu piciorul.

– Hei! Lasă-mă în pace.

– Poftim?

– Târăște-te. În patru labe. Și guiță ca un porc.

Era ceva ce Nelson l-a pus să facă în liceu de mai multe ori decât putea număra.

Chiar și după zece ani, amintirea rămânea dureros de vie.

Fața lui Koi deveni palidă, dar nu putu rezista.

Trupul a încremenit și era îngrozit că Nelson nu-i va înapoia camioneta dacă refuza.

Trebuie să plec de aici.

Nu era ca data trecută. Acum erau singuri.

Koi şi-a spus că ar putea riposta dacă lucrurile se înrăutățeau.

Dar adevărul era că… nu avea curajul.

A ales calea cea mai sigură și mai ușoară.

Să se târască între picioarele lui… Ce mai contează?

Koi își forță membrele înțepenite să se miște și se lăsă în genunchi.

Nelson privea cu un zâmbet larg și plin de satisfacție.

Koi înainta ca un câine – pas cu pas.

Chiar când capul lui a trecut de picioarele lui Nelson, acesta a izbucnit din nou în râs.

– Era de așteptat. Oricine umblă cu un ciudat ca Ashley probabil e și el un ciudat.

Koi încremeni.

Nelson nu observă.

El tot continua să se plângă și să râdă.

– Nu contează cât de mult se dă mare – tot un ratat rămâne. Exact ca tine. Ce fel de ciudat umblă cu un porc care se târăște pe podea? Ce, și el guiță ca un porc?

A râs.

Râsul acela. Sunetul acela.

Totul s-a acumulat în urechile lui Koi.

A strâns pumnii.

Sunetele de porc, râsul batjocoritor – totul s-a amestecat și a fiert în capul lui.

Nu mai putea suporta.

Koi îl apucă pe Nelson de picior și îl trase cu putere.

– Poftim?!

Nelson scoase un sunet ciudat în timp ce se clătină înapoi.

Cu un zgomot puternic, a căzut la pământ.

Koi s-a ridicat și a strigat:

– Să nu îndrăznești să-l insulți pe Ash!