Celula zgomotoasă a devenit brusc tăcută. Nelson nu era singurul surprins de cuvintele imprevizibile — și Koi era agitat, cu ochii larg deschiși de șoc. Dar reacția lui Nelson era și mai extremă. Fața i-a devenit palidă, gura i-a rămas căscată și a încremenit pe loc, părând complet stupefiat, ca și cum era luat prin surprindere de o situație pe care nu o prevăzuse. Poate că tocmai acea reacție a alimentat și mai mult suspiciunea, pentru că imediat au început să se audă de toate părțile voci care strigau, de parcă ar fi așteptat semnalul.

– Da, nu ai spus că era subordonatul tău în liceu? Să ne scoți de aici ar trebui să fie floare la ureche pentru tine!

– Sună-l. Grăbește-te!

– Trebuie să petrecem noaptea aici? Fă ceva, repede. Dacă Ashley Miller apare și ne scoate de aici, vom crede fiecare cuvânt pe care l-ai spus.

– Da, și eu o să te cred.

– Și eu.

Toți erau de aceeași părere. Era ca și cum toți simțeau că asta era șansa lor de a demasca minciuna lui Nelson. Toți se năpusteau asupra lui cu aceeași energie, punându-l la colț. Nu avea scăpare. Tot ce putea face era să-și arunce privirea nervos în jur, cercetând camera panicat.

– Voi vorbiţi serios…

A durat ceva, dar Nelson a deschis în sfârșit gura. A râs amar, și-a trecut mâna prin păr și a scuturat încet din cap.

– Voi chiar nu știți să așteptați, aşa e? Bine. În regulă. O să încerc să-l sun.

După ce i-a privit pe ceilalți, Nelson a suspinat și a adăugat:

– Dar nu vă faceți prea multe speranțe. S-ar putea să nu fie atât de ușor să ieșim repede de aici.

– De ce nu? a întrebat cineva, iar Nelson a făcut o grimasă.

– Chiar întrebați asta? Știți ce zi e azi, aşa e? E vineri. Vineri seara. Ce credeți că fac oameni ca Ashley Miller într-o seară ca asta?

Toți s-au privit unii pe alții. În atmosfera de incertitudine, o persoană a luat cuvântul.

– Stai… în seara asta e petrecerea cu feromoni?

Abia atunci Nelson zâmbi din nou.

– Da. Nu vă amintiți de ce ne-am adunat aici? V-am chemat pentru că am dat lovitura. Am făcut rost de un nou lot de pastile și am păstrat câteva pentru voi.

Cineva a ezitat înainte de a întreba:

– Atunci pastilele alea…

Nelson dădu din cap.

– Da. Sunt cele pe care le-am furnizat acelor Alfa. Ashley Miller e probabil acolo chiar acum, drogat până peste cap, făcând sex cu orice Omega pe care îl găsește.

În celulă se așternu tăcerea. Apoi Nelson, parcă pentru a se da mare, se întoarse spre ușă și spuse:

– Oricum, o să vorbesc cu el pentru binele vostru. Ce pot să spun? E nasol să fim în pielea noastră în seara asta.

Cu asta, a chemat ofițerul. A cerut un avocat, iar toată lumea a privit în tăcere.

─ ▪ ─

Au trecut câteva ore până când şi Koi a reușit în sfârșit să-și verifice identitatea și să explice situația poliției. După ce a răspuns la întrebările lor și a completat documentele, era împins înapoi în celulă. Se părea că nu-l vor lăsa să iasă până dimineața. Koi nu a avut de ales decât să renunțe.

Au trecut câteva ore, iar celula a redevenit liniștită. Nimeni nu vorbea – nici Nelson, nici altcineva. Poate că efectul drogurilor se estompa; unii păreau deprimați, alții leșinaseră, iar alții își loveau capul de perete. În mijlocul haosului, Koi stătea ghemuit lângă perete, epuizat. Era obosit și flămând, fără niciun strop de energie. Atunci, Nelson s-a prăbușit brusc chiar lângă el. Koi a tresărit reflex, surprins, dar Nelson nu i-a dat atenție și a început să vorbească.

– La naiba, nici măcar nu poți fuma aici.

Koi a ignorat plângerea mormăită și i-a evitat privirea, dar Nelson a continuat.

– Am venit aici doar ca să repar ceva, și pentru ce?

El chicoti, iar Koi aruncă o privire reticentă, doar pentru a-și coborî din nou privirea. Nelson continuă să vorbească, total neafectat de reacția rece.

– Ce ghinion, aşa e? Vineri… stai, acum e sâmbătă. Să lucrezi în weekend e deja o porcărie, dar într-o celulă nenorocită?

Era clar că încerca să dea vina pe altcineva, de parcă el n-ar fi avut nicio legătură cu asta. Koi își stăpâni impulsul de a-l certa și se mulțumi să-și dorească disperat să iasă de acolo. Dar lui Nelson nu-i păsa de tăcerea lui și continuă să bolborosească.

– Așteaptă puțin. Ashley Miller o să ne scoată de aici, o să vezi. Dacă nu era weekend, am fi plecat deja de aici.

Nimeni nu acorda atenție vorbelor lui exagerate. Chiar dacă toți ceilalți de aici încă îl credeau pe Nelson, Koi cu siguranță nu-l credea. Dar Nelson însuși nu părea deloc încrezător. Faptul că stătea atât de aproape nu provoca decât să-l determine pe Koi să vrea să se îndepărteze — dar nu prea avea unde să se ducă. În timp ce se foia incomod, cineva se aplecă brusc aproape de fața lui.

Speriat, Koi a tras instinctiv aer în piept și s-a lipit de perete. O femeie, pe jumătate inconștientă din cauza drogurilor, i-a zâmbit ușor, cu privirea pierdută.

– Ești destul de drăguț… Îmi plac băieții chipeși.

Mormăi ea confuz și se prăbuși brusc peste el. Alarmat, Koi îi prinse trupul moale în brațe. Fie că era inconștientă sau doar leșinată, era grea. Nu avu de ales decât să o așeze pe podea. În clipa în care o făcu, simți o privire ascuțită străpungându-l. Chiar dacă încercă din răsputeri să evite contactul vizual, știa. Nelson îl privea fix — intens.

– Da, nu arăți rău.

Tonul vocii lui Nelson, în timp ce mormăia pentru sine, nu era normal. Nu era imaginația lui Koi; era ceva diferit la el. Nelson strânse ochii și mormăi cu voce joasă:

– Te-am mai văzut undeva…

Șoapta era slabă, dar Koi o auzi clar. Stimulă că nu o auzise și își întoarse repede capul. Dar Nelson nu terminase. Privindu-l pe Koi cu o intensitate obsesivă, îl întrebă brusc:

– Cum te cheamă?

Inima lui Koi se strânse într-o clipă. Pulsul îi acceleră, iar sudoarea rece îi curgea pe spate. Ce s-ar întâmpla dacă acest bărbat ar afla că el era Connor Niles? Numai gândul era îngrozitor.

Dar nu avea nicio scăpare. Era complet prins în capcană. Avea o singură cale de urmat — și nu părea deloc promițătoare. Gândul că Nelson îl va chinui din nou îi golise complet mintea.

Ce să fac?

Era pe punctul de a avea un atac de panică dar, brusc, pași răsunară din afara celulei. Cineva se apropia.

– O!

O exclamație abia auzită îi ajunse la urechi. Koi își întoarse brusc capul — și încremeni de uimire. Și nu era singurul. Toți cei din celulă, care cu doar nişte clipe în urmă se mișcau cu greutate, începură să-și deschidă ochii larg sau să se ridice în picioare.

Cea mai dramatică reacție a venit din partea lui Nelson, care stătea lângă Koi. S-a ridicat brusc în picioare, cu gura căscată, incapabil să vorbească.

Pașii se opriră. Și de cealaltă parte a gratiilor murdare și împuțite ale celulei stătea un bărbat pe care niciunul dintre ei nu-l aștepta.

Purta un palton bej deschis peste un costum de trei piese gri cărbune, perfect croit. Era incredibil de înalt, iar chiar și prin costum, mușchii bine definiți și pieptul lat erau imposibil de ignorat, determinându-l să pară și mai impunător.

Totuși, trupul său părea agil – nu datorită constituției sale, ci pentru că fiecare parte a ținutei sale era imaculată. Chiar dacă trecuse cu mult de miezul nopții, părul său platinat, aproape argintiu, era perfect aranjat, niciun fir nefiind ieșit din rând. Cravata lui nu era nici măcar ușor strâmbă.

Arăta de parcă ar fi ieșit direct dintr-o revistă. Cu fruntea netedă și sprâncenele bine conturate, îi privea cu ochii lui de un violet intens. Toată lumea putea simți parfumul feromonilor dulci ca zahărul care se răspândea din jurul lui. Toată lumea – cu excepția lui Koi.

Ashley Miller.

Cineva șopti numele. Și, pur și simplu, fantezia care stătea în fața lor deveni realitate. Camera, care era încremenită de uimire, izbucni într-o agitație haotică. Vocile se suprapuneau, pline de neîncredere. În mijlocul zgomotului, Nelson strigă triumfător:

– Vedeți? V-am spus eu, nu-i așa? Am spus că va veni! Ce am spus, aşa e? Acum mă credeți, idioților?!

A izbucnit în râs, aruncând cuvinte vulgare. Toți ceilalți au ezitat, privindu-l pe Nelson cu precauție. Cu Ashley Miller chiar acolo, în fața lor, nu mai era loc de îndoială. Frica era evidentă – toți erau îngroziți să nu spună ceva greșit și să fie lăsați în urmă. Doar Nelson se bucura de moment, strigând cu o bucurie arogantă.

– Hei, Ash! Chiar ai venit. Cum e petrecerea? Ai destule pastile? Pot să ies și să-ți fac rost de orice ai nevoie. Pentru asta sunt prietenii, aşa e?

Nelson a continuat, dar Ashley nu a răspuns. Cu mâinile încă în buzunarele hainei, a rămas nemișcat, cercetând încet încăperea. În cele din urmă, privirea i s-a oprit asupra unei persoane — iar Koi a încremenit pe loc.

Nu se poate.

Inima îi bătea cu putere. Nu, nu se poate…

Nu se putea mișca. Se auzi sunetul ușii celulei deschizându-se.

– Nu tu.

Ofițerul, întinzându-se spre Nelson – care se grăbise să iasă primul – se întoarse în schimb să privească înăuntru, căutând pe cineva. Ashley înclină ușor capul și îi șopti ceva. Privirea lui rămase fixată pe o singură persoană.

Ofițerul a urmat privirea lui Ashley și a strigat cu voce tare.

– Connor Niles, fă un pas în față.