– Ash! Bill! a ţipat Koi, palid ca un cearșaf. Cei doi băieți mari căzuseră neîndemânatic la pământ, îngrămădiți unul peste altul.

Pentru o clipă, Koi nu știa spre cine să fugă. Era îngrijorat pentru Ashley, dar și starea lui Bill părea gravă. Tușind și gâfâind, Bill zăcea cu fața în jos pe pământ, fiind clar că își epuizase până la ultima picătură de forță pe care o avea. Dacă situația continua așa, putea deveni extrem de periculoasă.

Îngrozit, Koi se uita alternativ la ei, încercând disperat să gândească. Ar trebui să sun la 911? Nu – dacă o fac, ar putea afla că Ashley e un Alfa extrem. Asta ar cauza cu siguranță probleme. Dar nici nu pot să-i las așa. Trebuie să-l ajut pe Bill – să-l scot de aici mai întâi, cel puțin…

Atunci Ashley se ridică în picioare și îi aruncă lui Bill o privire ucigătoare. În acea clipă, Koi își dădu seama că nu era timp de ezitare.

– Ash… nu!

S-a aruncat în fața lui Ashley chiar când acesta se năpustea spre Bill. Și atunci – ceva ciudat i-a străbătut trupul lui Koi.

O senzație de furnicătură, ca un curent electric slab sau ca un fior de piele de găină, i-a parcurs coloana vertebrală. Era o senzație necunoscută și amorțitoare, care l-a lăsat pentru o clipă uimit. Nu avea nicio idee ce era. Gândurile i s-au încețoșat și, în acea clipă, Ashley l-a împins la o parte.

– Ah!

Koi se împiedică și țipă, dar lui Ashley nu-i păsa. Se năpusti asupra lui Bill.

Revenindu-și în fire, Koi îl apucă repede pe Ashley de talie.

– Oprește-te! Ash, nu!

– Dă-mi drumul! a strigat Ashley, apucându-l pe Koi de brațe, încercând să-l smulgă de pe el. Koi ripostă cu toată puterea și strigă:

– Nu poți face asta, Ash! E prietenul tău – e Bill!

– Am spus să-mi dai drumul, la naiba! Chiar îl aperi pe altul în fața mea?! a urlat Ashley, mai tare decât auzise Koi vreodată. Dar chiar și în furia lui, Koi cunoștea acest tip de persoană – cineva care se dezlănțuia, care îl înjura și ridica mâna fără ezitare.

Tatăl său.

Înlemnit de șoc, Koi nu a putut să se opună când Ashley l-a împins. A aterizat cu putere pe pământ, căzând în fund.

– O…Oprește-te! Nu!

Era amețit pentru o clipă – dar nu avea timp să stea acolo. Când l-a văzut pe Ashley apucându-l pe Bill de guler și ridicând pumnul, Koi a devenit palid complet și s-a aruncat asupra lor.

– N…Nu! Oprește-te, Ash!

Și, în cele din urmă, Koi izbucni în lacrimi.

– Nu deveni ca tatăl meu… te rog…

În acel moment, Ashley ezită. În spatele lui, suspinele ușoare și sfâșiate ale lui Koi răsunau slab.

Căldura care îi încețoșa vederea a început încet să se estompeze. Mintea i s-a limpezit. Privind în jos spre Bill, a văzut că mâna lui strângea gulerul lui Bill. A ridicat privirea și a văzut fața pe jumătate inconștientă a lui Bill, cu ochii abia deschiși.

Doar respirația lor sacadată umplea tăcerea. Ashley rămase nemișcat, gâfâind, incapabil să se miște.

Pumnul lui strâns se lăsă încet. Strânsoarea de pe gulerul lui Bill se slăbi. Bill se prăbuși slab pe pământ, iar Ashley se întoarse încet.

Acolo era Koi, agățat strâns de talia lui, cu brațele înfășurate în jurul lui. Văzându-l așa, Ashley își dădu seama în sfârșit ce tocmai făcuse.

Și mintea i s-a golit.

 Ashley și-a pierdut cunoștința în momentul în care a sosit o femeie, urmată de câțiva bărbați masivi.

După ce a evaluat situația dintr-o privire, femeia a ordonat imediat ca Bill să fie dus la spital și l-a urcat pe Ashley într-o mașină. Abia atunci i s-a adresat lui Koi.

– Vino și tu. O să anunț școala.

– Eu?

Oferta l-a luat pe Koi complet prin surprindere, iar el a clipit confuz. Ea a dat din cap și a continuat:

– Dacă preferi să nu vii, te pot duce la spital. Ar trebui să te examineze și pe tine, să te asiguri că te simţi bine…

– N…Nu, vreau să vin cu tine. Te rog, lasă-mă.

Koi o întrerupse urgent, apoi ezită, realizând că o întrerupse. Adăugă repede:

– Vreau să rămân cu Ash…

Mai precis, voia să vadă cu ochii lui ce se întâmplă cu Ashley.

Gândul că Ashley a spus că se duce doar în vizită acasă, pentru ca apoi să dispară aproape un an, îl speria. Nu voia să mai fie despărțit așa din nou.

Văzând privirea disperată de pe fața lui Koi, femeia dădu din cap. Un bărbat care aștepta în apropiere deschise ușa mașinii și se dădu la o parte, lăsându-l să intre. Koi o urmă pe femeie în mașină. Odată ce ușa se închise, întrebă în sfârșit:

– Ăăă… cine ești tu, mai exact?

Ce voia el să întrebe de fapt era care era relația ei cu Ashley. Ea a răspuns rece:

– Asta e ceva ce ar fi trebuit să întrebi înainte să urci.

Koi se înroși de rușine, dar ea vorbi din nou, tot calm:

– Sunt secretara domnului Miller.

În timp ce Koi încerca să înțeleagă ce înseamnă asta, ea a adăugat:

– Dominic Miller. Tatăl lui Ashley.

– O…

Deodată își dădu seama de ce numele îi părea atât de cunoscut. Dominic – al doilea prenume al lui Ashley.

Mașina a pornit.

Ce a urmat era o imagine încețoșată. De îndată ce au ajuns la conac, un doctor și o asistentă medicală îi așteptau deja. Au început imediat să-l îngrijească pe Ashley, i-au recoltat sânge și i-au pus o perfuzie. I s-a recoltat sânge și lui Koi.

Ashley, care era inconștient, era dus în camera lui și așezat pe pat. Personalul medical a lucrat rapid, apoi a ieșit. Au rămas doar Koi, Ashley și secretara.

Sunetul suspinului ei epuizat l-a determinat pe Koi să încremenească. Cu brațele încrucișate, s-a uitat în jos la Ashley și a vorbit.

– M-am gândit că se va întâmpla ceva de genul ăsta…

Koi a înghițit în sec și a așteptat ca ea să continue. Dar ea nu a continuat. În cele din urmă, el nu s-a mai putut abține.

– Ăăă… ce se întâmplă? Ash… o să fie bine?

Vocea îi tremura. Secretara continua să-l privească pe Ashley în timp ce îi răspundea.

– E bine. Deocamdată.

Era ceva amenințător în tonul ei. Koi era pe punctul de a o presa mai mult, dar, din fericire, ea a continuat prima.

– E o instabilitate a feromonilor. Încă nu o poate regla corespunzător. Instabilitatea emoțională probabil că agravează situația…

– De aceea… i s-a schimbat culoarea ochilor?

El a întrebat ce îl deranja. Ea a dat imediat din cap.

– Ochii unor Alfa extrem de puternici își schimbă culoarea când feromonii lor se intensifică. În timpul perioadei de împerechere sau când îi eliberează în mod deliberat… În acest caz, nu cred că domnul Miller a vrut să… probabil că pur și simplu s-au revărsat incontrolabil.

– Înțeleg…

Koi dădu încet din cap, înțelegând oarecum. Apoi secretara îi adresă lui întrebarea.

– Acum e rândul meu – ce s-a întâmplat exact acolo? Ce făceați voi trei?

Era o întrebare perfect rezonabilă. Koi ezită, apoi începu să explice. Ea ascultă în tăcere tot timpul.

Când el a terminat, ea a privit grav. Apoi a suspinat din nou.

– Deci era din cauza ta, nu-i așa?

– Da.

Nu putea nega. Greșeala lui dusese la toate astea. Își lăsă capul în jos, copleșit de vinovăție și regret – până când un ton de apel neașteptat rupse tăcerea. Secretara verifică numărul apelantului și răspunse. După câteva cuvinte scurte, închise și se uită la Koi.

– Era de la spital. Prietenul tău e bine.

– Bill?!

Koi s-a luminat de ușurare. Ea a dat din cap.

– Era afectat de feromonii domnului Miller, dar îi administrează o injecție pentru a-i elimina. O să fie bine. Nu are leziuni grave. Noroc, nu-i așa?

– Da, într-adevăr, slavă Domnului.

Koi a răsuflat adânc, ușurat. Dar apoi secretara l-a privit cu ochii mijiți.

– Dar de ce tu ești bine?

– Poftim?!

Koi clipi surprins. Secretara se încruntă.

– Erai alături de domnul Miller în timpul ambelor crize, nu-i așa? Și totuși nu ai avut nicio reacție. Prietenul tău –  un alt Beta – vomita și era aproape inconștient. Dar tu? Uită-te la tine.

Ea își trecu privirea peste el de sus până jos, apoi își fixă ochii pe fața lui.

– Ești complet neafectat.

– Păi…

Koi nu avea nicio explicație. De ce nu era afectat de feromonii lui Ashley? Deodată, își aminti de recoltarea de sânge de îndată ce ajunseseră la conac.

– Ăăă… testul meu – care erau rezultatele? De asta mi-ai luat sânge?

– Da.

Buzele ei se strânseră într-un zâmbet ironic.

– Ești încă un Beta. Niciun semn al prezenţei unui gen secundar. Absolut nimic. De ce crezi că este așa?

Koi nu a avut niciun răspuns. A dat din cap, agitat. Secretara l-a privit fix și l-a întrebat:

– Ești sigur că-ţi place cu adevărat de Ashley Miller?

– Poftim?!

Koi era uluit. Secretara, cu brațele încrucișate, continuă.

– Poate că îl respingi la nivel subconștient. Poate că nu-l vrei cu adevărat.

– Nu e…! Nu e adevărat!

– Nu minți. Nu-ți place Ashley Miller.

Koi protestă, dar secretara râse disprețuitor.

– Tatăl tău e un bețiv care obișnuia să te bată. Mama ta nu s-a mai întors niciodată după tine după divorț. Ai petrecut toată viața singur, fără prieteni. Mă înșel?

Koi încremeni. De unde știa toate astea? Realizând că probabil îl cercetase, un fior îi străbătu șira spinării. În timp ce o privea cu teamă, secretara zâmbi.

– Ești doar confuz. Crezi că Ashley e singura persoană care a ținut vreodată la tine, și nu vrei să pierzi asta.

– Nu, nu e asta. Țin cu adevărat la Ash…

– Dacă l-ai fi plăcut cu adevărat, genul tău secundar s-ar fi dezvăluit până acum.

Koi a insistat din nou, dar secretara l-a întrerupt brusc.

– Când oamenii plac pe cineva, vor să se potrivească alături de acea persoană. Împărtășesc hobby-uri, o imită… și dacă cealaltă persoană se diferenţiază, vor să se diferenţieze și ei. Ca să poată rămâne împreună. Ai avut multe șanse – dar nu ai făcut-o. De ce crezi că este așa?

Pentru prima dată, Koi simți furia și enervarea crescând în interiorul său. Să-i fie respinse sentimentele pentru Ashley atât de ușor – doar pentru că nu se diferenţiase.

– Dacă cineva ar putea opri o diferenţiere doar prin puterea voinței, asta nu l-ar determina să ajungă un subiect de cercetare?!

– Aşa e.

Secretara râse disprețuitor la auzul vocii tremurătoare a lui Koi.

– Deci poate că ești cineva special.

Koi nu mai putea spune nimic. Doar își mușcă buza, ochii umplându-se de lacrimi. Oricât ar fi negat, adevărul nu se schimba. În cele din urmă, cedă și începu să plângă.