Uneori râzând, alteori vorbind fără rost, cei doi au mers împreună o vreme.

În scurt timp, drumul a dispărut din vedere, înlocuit de iarbă înaltă și copaci sălbatici. Nu se vedea niciun suflet, nici măcar sunetul insectelor nu se auzea. După ce au mers puțin pe porțiunea tăcută și pustie care părea aproape abandonată , Koi s-a oprit în cele din urmă.

Un vânt rece îi mângâie. Ashley se opri și el lângă el și privi spre rulota parcată la doar câțiva pași în față.

Koi nu se putea hotărî să ridice privirea spre fața lui Ashley. Își mișcă cu greu gura uscată, forțându-se să înghită salivă pentru a-și umezi gâtul. Făcând tot posibilul să pară indiferent, vorbi pe un ton calm.

– Casa e… cam mică, aşa e?

Îi era teamă că vocea îi tremura. La ce se gândea Ashley?

Adunându-și tot curajul, Koi ridică privirea. Strângându-și puternic mâna liberă, se uită la Ashley – care, în cele din urmă, își coborî privirea.

Soarele apusese deja, iar luna îi lumina acum pe cei doi în locul lui. Lumina strălucitoare a lunii îi lumina fața lui Ashley atât de clar încât Koi putea vedea fiecare detaliu. Ashley îi zâmbea – exact ca întotdeauna.

– Ei bine, cred că aici ne despărțim pentru azi.

– Păi… d…da.

Koi s-a bâlbâit surprins de cât de relaxată era reacția lui Ashley. Ashley a coborât bicicleta de pe umăr și a rămas în picioare, cu fața spre el.

– Nu vreau să-mi iau rămas bun.

A spus asta cu un zâmbet ironic, iar Koi ezită înainte de a răspunde.

– Nici eu.

Ashley zâmbi din nou și se aplecă. Fără să se gândească, Koi își ridică bărbia și închise ochii. Brațele lui Ashley îl înconjurară natural pe talie, trăgându-l aproape, în timp ce buzele lor se întâlniseră într-o îmbrățișare fermă.

Koi simți că genunchii îi vor ceda din cauza modului în care limba lui Ashley îi mângâia ușor interiorul gurii cu atâta pricepere. Încercând din răsputeri să se sincronizeze cu mișcarea, simți că Ashley zâmbește pe buzele lui. Ruşinat de neîndemânarea sa, Koi începu să se retragă, dar Ashley îl strânse și mai tare.

– E în regulă, Koi. Te-ai descurcat grozav.

Ashley zâmbi și îl sărută jucăuș pe vârful nasului. Realizând că nu era necăjit, Koi roși și zâmbi timid. Văzând asta, Ashley îl sărută încă o dată pe buze și îi dădu în sfârșit drumul.

– Intră, Koi. Ar trebui să te speli de feromoni.

– A, da.

Cu siguranță era acoperit de feromonii lui Ashley până acum. Gândindu-se că trebuia să se spele și să-și spele hainele înainte ca tatăl său să ajungă acasă, Koi se întoarse cu regret.

– Ne vedem mâine.

– Da. Vin să te iau.

Ashley îi răspunse lui Koi la rămas-bun. Își sprijinise repede bicicleta de rulotă și îi urmărea spatele lui Koi în timp ce acesta deschidea ușa. Chiar înainte de a intra, Koi se întoarse să se uite la el. Ashley zâmbi și îi făcu cu mâna, cu o mână în buzunar. Koi ezită pe loc, privindu-l fix.

Nu vreau să-mi iau rămas bun.

Sentimentele lui Ashley erau în mod clar aceleași – era ușor de observat -, dar nu puteau continua să amâne momentul.

– Du-te! a spus Ashley din nou, și abia atunci Koi îi făcu cu mâna înapoi și închise ușa rulotei.

Rămânând singur, Koi a expirat în sfârșit tot aerul pe care îl ținea în piept și și-a relaxat umerii. Pentru că Ashley trecuse atât de ușor peste asta, toată secretomania și frica lui i s-au părut brusc ridicole.

Ash nu e genul ăla de om.

Credea că Ashley ar putea fi dezamăgit sau că l-ar putea urî – cât de ofensator era asta, privind în urmă. Gândul acesta îl determină pe Koi să se simtă vinovat.

Dar nu era timp să se gândească la asta. Tatăl său urma să ajungă acasă în curând, iar el trebuia să se spele și să spele rufele până atunci. Koi aprinse în grabă luminile și se apucă de muncă. Intră în cabina de duș înghesuită, frecându-se până se curăță, gândindu-se că abia aștepta să vină ziua de mâine – doar ca să-l revadă pe Ashley.

─ ▪ ─

Ashley rămase în picioare chiar și după ce ușa se închise, privind în tăcere rulota. După un timp, lumina se aprinse înăuntru, aruncând o strălucire slabă prin fereastra crăpată. Văzând silueta paharelor de hârtie aliniate pe rama ferestrei, Ashley își aminti ceva ce spusese Koi.

Deci asta e păpădia.

Își imagină cum Koi îl uda cu grijă în pahar – și descoperise că nu mai putea râde. Nu voia să plece. Dar dacă tatăl lui Koi se întorcea și îl vedea acolo, era un dezastru. Ne dorind să-l pună pe Koi într-o situație dificilă, Ashley se întoarse în cele din urmă, fața lui devenind serioasă pe măsură ce se cufunda adânc în gânduri.

Deci aici locuiește Koi.

Koi avusese dreptate. Era cu mult peste orice se temuse Ashley. Nici măcar nu-și imaginase că o persoană ar putea trăi așa. Acum înțelegea de ce Koi se străduise atât de mult să-i ascundă asta.

Eram prea evident?

Oare Koi mi-a observat reacția? Incertitudinea încă îl determina să fie nervos. Judecând după reacția lui Koi, reușise să-și păstreze controlul. Dar, sincer, Ashley se luptase cu dorința copleșitoare de a-l scoate pe Koi de acolo și de a-l duce acasă. Cum putea cineva să trăiască așa? Avea măcar o cameră? Cum putea ceva atât de mic și de vechi să fie numit casă?

Avea atâtea lucruri pe care voia să le spună – dar le-a ținut pe toate pentru el. Koi era ruşinat, încercând cu disperare să ascundă asta, și a reușit în cele din urmă să-și facă şi curaj să-i arate o parte din viața lui. Dacă Ashley ar fi reacționat exagerat în acel moment, Koi era rănit.

Dar adevărul era că îi frângea inima să vadă persoana pe care o prețuia cel mai mult trăind într-o asemenea sărăcie. Rulota uzată, mai puțin valoroasă chiar și decât propria mașină a lui Ashley, îi bântuia gândurile. Îi părea profund rău pentru Koi, dar, sincer, situația lui părea cu un pas mai sus decât a unui om fără adăpost.

“Ar fi trebuit pur și simplu să-l folosești și să-l abandonezi.”

Vocea rece a lui Dominic Miller îi răsuna în urechi. Ashley a înțeles în sfârșit de ce tatăl său îl disprețuia atât de mult pe Koi. Probabil că știa despre situația lui Koi. Când Ashley s-a diferenţiat, secretara probabil că l-a întâlnit pe tatăl lui Koi, iar toate astea erau raportate în detaliu.

De aceea era atât de disprețuitor și umilitor.

“Nu te-am crescut ca să te împerechezi cu un câine vagabond.”

Ashley își mușcă buza ca să-și stăpânească furia. Ce naiba e atât de grozav la bani și la pedigree? Să-l tratezi pe Koi ca pe un ratat doar din cauza asta – era de nesuportat. Dar și mai greu de suportat era sentimentul de neputință pe care îl simțea.

“Nimic nu e mai prostesc decât să crezi că iubirea adolescentină durează pentru totdeauna.”

Tonul ironic al secretarei îi răsuna în minte. Și nu se înșela – el era într-adevăr doar un adolescent neajutorat.

Chiar și acum, nu putea face absolut nimic.

Ashley s-a urcat în mașina cumpărată de tatăl său și a scos un suspin lung și lent.

Inelul pe care îl comandase pe Coasta de Est încă nu era gata. Durează mult timp să personalizezi astfel de lucruri pentru a se potrivi exact gusturilor tale. Un an nu era ceva neobișnuit – uneori dura chiar mai mult. Ceruse să fie gata până la absolvire, dar acum se răzgândise.

Cel puțin verigheta – nu voi folosi niciodată banii lui pentru asta.

Dacă se ajungea la asta, s-ar fi putut să nu aibă de ales, dar voia să facă acel inel cu propriile lui forțe. Asta era ceea ce era nevoie să facă. Nu avea cum să-i dea lui Koi un inel cumpărat cu banii omului care îl numise “corcitură”. Absolut nu.

Ce expresie va avea Koi când îl va primi?

Doar imaginându-și asta, se liniști. Un zâmbet mic se formă pe fața lui Ashley și, puțin câte puțin, încrederea îi reveni.

Pot să mă întorc.

Strângând volanul mai tare, a făcut un jurământ.

Putem reveni la cum erau lucrurile înainte.

O să determin ca asta să se întâmple – indiferent ce ar fi.

─ ▪ ─

– Hei! Ashley Miller, ticălosule!

În clipa în care Ashley a intrat în școală alături de Koi, foștii lui coechipieri de la hochei au izbucnit în haos.

Tipi uriași de pretutindeni s-au năpustit asupra lui fără să țină cont de spațiul personal, iar Ashley a trebuit să se clatine înapoi de mai multe ori, pe măsură ce se îngrămădeau. Koi a privit scena de la mică distanță cu un zâmbet cald.

– Ce naiba, amice? Nu ai sunat pe nimeni de luni de zile!

– Chiar era Coasta de Est atât de uimitoare, prostule?!

– Știi cât am suferit fără tine? Ticălosule! Ticălosule!

Îi mângâiau părul, îl băteau pe spate, băteau din picioare – era un haos total. Ashley nu putea decât să râdă ruşinat și să se eschiveze. Dar chiar și în mijlocul haosului, această agitație zgomotoasă și turbulentă îl determina să se simtă în largul său.

Atâta timp cât rămânea aici, poate că acele amintiri nefericite de pe Coasta de Est se vor estompa. Poate că și frica lui de viitor se va estompa.

– Chiar am vrut să ne plângem antrenorului, dar aveam nevoie de tine să o faci.

La mormăitul lui Bill, ceilalți au dat din cap.

– Sezonul s-a terminat într-o clipă.

– Cum ai putut să dispari atât de mult timp? Chiar am crezut că ți s-a întâmplat ceva.

Expresiile lor erau un amestec de curiozitate și îngrijorare. Ashley, hotărând că nu mai vrea să se ascundă, a tras aer adânc în piept.

– Chiar s-a întâmplat ceva. Și acesta este motivul pentru care nu am putut juca.

Mulțimea a amuțit instantaneu. Ashley a aruncat o privire în jur la fețele lor tensionate, care așteptau, și în cele din urmă a deschis gura.

– Îmi pare rău că nu v-am spus mai devreme. Eu… m-am diferenţiat.