– Poftim?!

Koi nu putea să înțeleagă ușor ce tocmai auzise. Expresia lui Ashley se strâmbă când se uită la fața amețită a lui Koi. Acea expresie, care părea atât un râs, cât și un plâns, îl determină încet pe Koi să accepte realitatea.

– Ce… ai spus adineauri?

În cele din urmă, deschise gura, dar cuvintele nu-i ieșeau corect. Ashley ascultă în tăcere acea întrebare întreruptă și dezordonată. Dar acea tăcere i se părea lui Koi și mai înspăimântătoare.

Ashley se diferenţiase.

Mintea rațională a lui Koi a încercat să atenueze șocul, reamintindu-i realitatea. Sunt doar un Beta.

Ashley este un Alfa, așa că, desigur, este diferit de un Beta banal. Trebuie să fi existat anumite circumstanțe. Da, asta trebuie să fie. Nici măcar nu știu prea multe despre Alfa. Iar Ashley este un Alfa extrem, cu mult peste unul normal. Trebuie să fi fost ceva — ceva care nu l-a lăsat să aleagă… Trebuia să fie.

Dar am așteptat.

Emoțiile lui Koi au început să crească, depășind încercările sale de a raționaliza. A spus că mă iubește. L-am așteptat atât de disperat.

Cum ai putut să faci asta cu altcineva în timp ce eu te așteptam?

Chiar dacă ai fi sunat măcar – dacă aș fi știut măcar – nu, de la început…

– De ce ai spune asta…

Resentimentul lui a izbucnit în cele din urmă. Koi a lăsat capul în jos, ochii umplându-i-se de lacrimi. Picături grele au început să cadă. Era mai bine să nu știu. De ce era nevoie ca Ashley să-i spună așa ceva?

– Koi.

Ashley îi strigă numele. Koi îl privi cu ochii plini de lacrimi. În timp ce clipea rapid, șiroaie groase de lacrimi îi curgeau pe obraji. Fața palidă a lui Ashley îi reapăru în câmpul vizual prin vederea încețoșată.

– Nu, nu e adevărat.

Koi se uită la el cu privirea goală. Ashley zâmbi forțat.

– Era o glumă.

Koi clipi, neîncrezător. Nu mai știa care era adevărul. Ashley își șterse zâmbetul forțat și îl privi cu o expresie serioasă, vorbind din nou.

– Vorbesc serios. Nu am făcut nimic de genul ăsta cu altcineva. Tu ești singurul pentru mine.

Pe măsură ce Ashley reafirma asta, imaginile dezgustătoare pe care le văzuse de nenumărate ori îi treceau prin minte. O sală vastă plină de trupuri goale împletite, gemând. Alcool și droguri peste tot. Oameni care încercau tot felul de poziții și dorințe. Gemete și țipete răsunându-i în urechi. Râsete grosolane umplându-i capul.

“Trebuie să elimini feromonii.”

Chipul tatălui său, care îi șoptise asta, îi reapăru brusc în minte. Atunci Ashley își reveni în fire. Totul în jurul lui se liniști. De îndată ce Koi îi reveni în câmpul vizual, frica dispăru, înlocuită de un calm ciudat.

– Ți-am spus, te iubesc.

Repetând aceste cuvinte, Koi inspiră tremurând — și începu să plângă din nou.

– De ce ai glumi cu așa ceva…

– Îmi pare rău.

Ashley îl strânse puternic în brațe pe Koi, care acum plângea.

– Era vina mea. Nu plânge.

Ashley își ceru sincer scuze. Simțind lacrimile lui Koi udându-i încet tricoul subțire, simți atât milă, cât și ușurare.

Slavă Domnului.

Un suspin tremurător îi scăpă fără să vrea. Se bucura că rezistase. Dacă ar fi cedat — dacă l-ar fi trădat pe Koi…

Cât de mult l-aș fi rănit?

Ultimele câteva luni, care i se păruseră o tortură, îi păreau acum, în parte, că meritaseră să fie îndurate. Pentru o clipă, simți o senzație trecătoare de pace și ușurare, dar era cu adevărat doar pentru o clipă.

De ce am spus asta, de fapt?

Nu avea de ales decât să recunoască – îl testase pe Koi. Ce s-ar fi întâmplat dacă şi Koi ar fi spus că e bine, în loc să fie atât de îndurerat? M-aș fi enervat, întrebându-l cum a putut să spună așa ceva?

Sau… m-aș fi simțit ușurat?

Brațul său, în care i se făcuseră repetate injecții pentru a-i suprima forțat feromonii, îi pulsa. Știa că exista o cale mai ușoară. Dacă şi Koi ar fi spus că e bine, s-ar fi dus direct la o petrecere. Atât de dureros era. Atât de puternică era tentația.

Dar Ashley alesese să îndure — iar și iar. La fel cum refuzase de nenumărate ori, în ciuda faptului că era la un pas de moarte de nenumărate ori în ultimele luni.

Chiar și așa, era un singur motiv pentru care i-a spus o astfel de minciună lui Koi.

Ca, în cazul în care nu mai putea rezista și ceda în cele din urmă, să-și poată oferi o justificare.

Pentru că şi Koi a spus că era bine.

Dar, în loc să spună asta, Koi izbucnise în lacrimi – și asta era ceea ce îl liniștea pe Ashley.

Slavă Domnului.

Ashley s-a gândit din nou la asta. Dacă şi Koi ar fi spus cu adevărat acele cuvinte, el cu siguranță s-ar fi supărat. Doream să fiu sigur – atât de mult încât am ajuns să-l determin să plângă. Doar pentru a confirma că toată această durere a meritat.

Mă bucur că am rezistat.

El a expirat tremurând și l-a strâns mai tare pe Koi în brațe. Când Koi, încă ștergându-și nasul, și-a înfășurat încet brațele în jurul lui Ashley, pieptul acestuia s-a strâns puternic.

Desigur că nu ar fi spus că ar trebui să ne despărțim.

Dacă şi Koi ar fi știut cât de mult am luptat doar ca să-l pot vedea din nou, n-ar fi putut spune niciodată așa ceva. Dar Ashley se hotărâse deja – nu-i va spune nimic lui Koi. Koi, care nici măcar nu-și putea imagina o astfel de lume, era complet devastat. Consecințele… Ashley nici măcar nu suporta să și le imagineze.

El știa deja. Chiar dacă va continua să nege, adevărul era că nu era cu nimic diferit de ceilalți care se zvârcoleau în mizerie la petrecerea aceea. Din momentul în care se diferenţiase, Ashley căzuse în iad – și nu ar fi scăpat niciodată, nici măcar prin moarte.

Un pas greșit – sau chiar jumătate de pas – și totul s-ar fi terminat. Era pierdut pentru totdeauna. Și era chinuit de acea ispită pentru tot restul vieții sale. Dacă şi Koi nu se diferenţia… nu s-ar fi terminat niciodată.

Poate cineva ca mine… să-l iubească în continuare pe Koi?

O teamă îngrozitoare îi îngheță inima.

Dacă ar afla vreodată ce sunt cu adevărat, Koi ar fi dezgustat. M-ar părăsi. Și nu cred că aș putea suporta asta.

Un fior i-a străbătut trupul și, brusc, i-a revenit în minte o amintire de mult uitată. Și-a amintit de ce ajunsese să-i fie teamă atât de mult de acel om.

Când era mic, era o dată când Ashley i s-a împotrivit tatălui său. Doar o singură dată. El încercase doar să-i îndeplinească dorința lui Ashley.

Lasă-mă să mor.

Ashley era atât de demn de milă, încât nu a putut refuza. Chiar dacă era îngrozit și tremura din toate încheieturile, și-a înfășurat mâinile e în jurul gâtului lui Ashley și a încercat să-l sugrume. Senzația era încă vie.

Desigur, eșuase — iar prețul plătit era imens.

“Cum îndrăznești să pui mâna pe ceea ce este al meu?”

Și, mai rău, încercase să distrugă ceea ce “aparținea” acelui bărbat.

Ashley era închis într-o cameră întunecă precum smoala timp de trei zile, fără ca nici măcar o rază de lumină să pătrundă înăuntru. Nu a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu “Ashley” în acea perioadă. Dar, când l-a revăzut, “Ashley” își pierduse deja chiar și dorința de a muri.

Nu voi pierde.

Nu voi ajunge niciodată ca “Ashley”. Strângând din dinți, își repetă asta în sinea lui. Nu sunt ca acel om.

Nu voi fi niciodată așa.

─ ▪ ─

În timp ce se întorceau cu mașina lui Ashley la casa lui Koi, cei doi nu au vorbit prea mult.

Dar, la fel ca înainte, Ashley avea o mână pe volan, iar cu cealaltă îi strângea puternic mâna lui Koi. Doar asta era suficient pentru Koi.

Koi nu avea habar ce se întâmplase cu Ashley. Dar un lucru era sigur: se schimbase. Tot ce putea face Koi era să-l vegheze și să aștepte până când acesta va fi gata să vorbească.

Nu fi nerăbdător.

Koi s-a liniștit și și-a ajustat strânsoarea. Chiar atunci, Ashley și-a împletit degetele cu ale lui, a dus mâna lui Koi la gură și i-a sărutat dosul cu un pupic zgomotos. Apoi, frecându-și din nou buzele de ea, a dat drumul și i-a aruncat lui Koi o privire zâmbitoare. Koi i-a zâmbit înapoi. Hotărât să recâștige atmosfera relaxată de odinioară, Koi s-a gândit intens la un subiect de conversație.

– Ăăă, hei… Cum era pe Coasta de Est? Adică… sunt mulți oameni și e cam agitat, aşa e?

Imaginându-și scenele pe care le văzuse doar pe ecrane, Koi întrebă. Ashley, cu ochii ațintiți la drum, răspunse:

– Aici e mai bine. Și vremea e mai bună.

Vorbeau lejer, de parcă nu era nimic. Koi era încântat și întrebă:

– E foarte frig acolo?

– Ninge în prostie.

Ashley zâmbi din nou.

– Dacă ai fi acolo, probabil că nu ai mai ieși niciodată din casă.

– Din cauza zăpezii?

Despre câtă zăpadă era vorba? Koi își imagina străzile rusești acoperite de zăpadă mai înaltă decât o persoană. Dar Ashley răspunse firesc:

– Nu, pentru că nu te-aș lăsa să ieși.

– Ce vrei să spui cu asta?

Koi izbucni în râs fără să-și dea seama. Ashley râse și el, și înainte să-și dea seama, atmosfera cunoscută și comodă s-a întors.

– Deci, cum arată o zi firească acolo? Adică, oamenii stau la coadă pentru cafea dimineața și lucruri de genul ăsta?

Plin de curiozitate și de idei romantice despre Coasta de Est, Koi întrebă. Ashley mormăi ușor și păru să se gândească o clipă, apoi răspunse.

– Nu prea mult.

– Poftim? a întrebat Koi din nou, iar Ashley, care părea indiferent, adăugă acum mai serios:

– Vorbesc serios. Doar baghete la micul dejun și friptură la cină. Atât.

– Nu faci decât să mănânci?

– Păi, dacă te plictisești, claxonezi.

– Să claxonezi?

Ashley dădu din cap.

– Oamenii de acolo nu-și iau niciodată mâinile de pe claxon.

Koi își dădu seama că exagera, dar totuși îi era greu să-și imagineze așa ceva.

În Vest, unde locuiau ei, atmosfera era mereu relaxată. Chiar dacă semaforul se schimba și o mașină nu se mișca, nimeni nu claxona. Pur și simplu schimbau banda sau așteptau, chiar dacă asta însemna să mai prindă un semafor roșu. Gândindu-se la asta, îl determina să se întrebe ce fel de loc era de fapt acolo.

– Păi, ce mai fac părinții tăi? Ai avut o vizită plăcută?

A întrebat fără să se gândească prea mult. Nu era ciudat – Ashley se dusese acolo tocmai din acest motiv. Dar în momentul în care a întrebat, a simțit că strânsoarea mâinii lui Ashley pe volan s-a întărit, iar mâna care îl ținea pe el s-a strâns și ea mai tare.