– Aah!

În momentul în care a venit ora prânzului, Koi s-a grăbit spre cantină, doar pentru a se trezi în fața unei cozi lungi care se întindea în fața lui. A scos un suspin adânc. După prânz, avea ora de chimie — clădirea era cea mai îndepărtată de cantină, așa că trebuia să se grăbească.

Din fericire, coada se mișca repede. Tot mai mulți elevi se aliniau în spatele lui la fel de repede. Koi înainta încet, așteptându-și rândul, când deodată…

– Ah!

O lovitură puternică în ceafă îl determină să se împiedice. Abia reuși să-și recâștige echilibrul.

Cine naiba…?!

Speriat, s-a întors și a înlemnit imediat. Chiar grupul pe care îl evitase cu disperare jumătate de zi stătea fix acolo, privindu-l cu ură. Sau, mai degrabă, Nelson era cel care îl privea cu ură – restul grupului zâmbea, urmărind scena cu anticipare amuzată.

– Chiar credeai că poți să mă eviți la nesfârșit, ratat dramatic?

Nelson râse disprețuitor, strângând din dinți. Elevii din jur aruncară o privire, dar se retrăseră repede. Nimeni nu voia să se amestece într-o bătaie.

Koi trecuse prin asta de multe ori. Cunoștea rutina asta. Dar asta nu o determina să fie mai puțin dureroasă. De fiecare dată când se întâmpla, izolarea îl lovea din nou.

Oare se va obișnui vreodată cu asta?

Durerea nu devine niciodată cunoscută.

Nici rănile sufletești.

Dar Koi știa deja că această durere, această singurătate, îl vor urma pentru tot restul vieții.

În momentul în care Nelson îl apucă de guler și începu să-l tragă, disperarea atât de cunoscută se instală din nou.

Și apoi…

– Koi!

O voce îi strigă numele.

Koi nu era singurul care înlemnise. Nelson se înțepeni și el, iar grupul său își ținu imediat respirația.

Koi a văzut clar ce s-a întâmplat – fața lui Nelson, împreună cu a întregii sale bande, a devenit palidă brusc.

Nu se poate.

Cu inima bătând cu putere, Koi își întoarse încet capul.

Ochii i se măriră.

Nu se putea ca asta să fie real.

Și totuși, oricât de des clipea, scena rămânea aceeași.

Ashley Miller stătea în față, în rând, făcându-i cu mâna.

În câmpul vizual uluit al lui Koi, îl văzu pe Ashley spunându-le ceva prietenilor lui înainte de a se întoarce.

Toți ceilalți rămăseseră nemișcați. Doar Ashley se mișca, îndreptându-se spre ei cu pași siguri.

Felul în care mergea, fără grabă, dar hotărât, îl determina pe Koi să se simtă ca și cum era într-un film, asistând la o scenă parcă scoasă de-acolo.

Nimeni nu a vorbit. Nimeni nu a îndrăznit să se miște.

Până când Ashley s-a oprit în fața lor.

Toate privirile erau ațintite asupra lui, în timp ce ridica încet o mână.

Koi, hipnotizat, nu putea decât să privească.

Apoi Ashley a zâmbit și a vorbit.

– Ce faceți? Haideți. Pauza de prânz nu durează atât de mult, știți bine.

Tonul lui era calm, aproape jucăuș, de parcă nimic nu era ieșit din comun.

Apoi, fără să-și piardă zâmbetul, Ashley l-a apucat pe Nelson de încheietură – cea cu care încă ținea gulerul lui Koi.

Vocea lui Ashley rămase prietenoasă în timp ce continua, fără să-și ia ochii de la Nelson.

– Trebuie să mănânci repede dacă vrei să fii gata pentru următoarea oră, nu-i așa?

Se adresa lui Koi, dar privirea îi era fixată pe Nelson.

Ashley nu încetă să zâmbească. Dar încrederea lui Nelson se clătină.

Strânsoarea de pe gulerul lui Koi a slăbit.

Apoi, în clipa următoare, Nelson a dat drumul.

Făcând un pas înapoi, s-a uitat la Ashley cu ochi sălbatici și agitați, înainte de a se întoarce repede și a o lua la fugă.

Banda lui s-a repezit după el fără ezitare.

Și, pur și simplu, cantina a izbucnit în mormăituri și râsete înăbușite.

S-a terminat.

Ashley nu dăduse niciun pumn. Nici măcar nu ridicase vocea.

Tot ce a făcut era să spună câteva cuvinte și să-l apuce pe Nelson de încheietură – și asta era suficient ca să-l determine pe Nelson să fugă? Nelson?!

Încă în stare de șoc, Koi își ridică încet capul.

Ashley se uita la el, cu zâmbetul lui firesc și relaxat pe față.

Deodată, obrajii lui Koi au început să ardă.

– M… Mulțumesc, s-a bâlbâit el, agitat.

Ashley doar înclină capul, de parcă nu era mare lucru.

Și pentru el, poate că într-adevăr nu era nimic.

La urma urmei, tot ce făcuse era să meargă nişte pași înainte și să spună câteva cuvinte.

Dar pentru Koi, era totul.

Faptul că cineva intervenise.

Faptul că acel cineva era Ashley Miller.

O vedetă în adevăratul sens al cuvântului îl salvase.

Trebuia să fie un vis.

Pentru a testa teoria, Koi s-a pălmuit – tare.

O senzație de usturime i s-a răspândit pe obraz.

Ochii lui Ashley s-au mărit.

– Ce naiba faci?

– A… Ah, nimic!

Koi scutură repede din cap, încă încercând să înțeleagă ce se întâmplă.

Și apoi, s-a întâmplat ceva și mai nebunesc.

Ashley făcu un gest cu degetul mare în spatele lui.

– Haide. Prânzul se va termina în curând.

– Poftim? Eu? exclamă Koi, nevenindu-i să creadă.

Ashley, care deja începuse să se întoarcă, îi aruncă un alt zâmbet strălucitor.

– Desigur, tu, Koi Niles.

Koi clipi.

Și apoi… a alergat după el.

Practic, a trebuit să alerge pentru a ține pasul cu pașii rapizi ai lui Ashley, mintea lui fiind încă goală.

Ashley Miller tocmai îi luase apărarea.

Ashley Miller îl salvase.

Ashley Miller tocmai îl invitase la prânz.

Și de data asta…

Îi pronunțase corect numele.

Și asta nu era tot.

Când au ajuns la masa firească a lui Ashley, prietenii lui l-au salutat pe Koi de parcă era cel mai firesc lucru din lume.

– Salut.

– Hei!

Unii îi făceau cu mâna în treacăt, alții dădeau din cap, dar nimeni nu părea să găsească prezența lui ciudată.

Koi Niles — care lua mereu prânzul singur — era acum cineva care stătea printre cei mai populari șase băieți din școală.

Dacă un înger ar fi venit la el noaptea trecută și i-ar fi spus că asta se va întâmpla, Koi ar fi presupus că era un demon care încerca să-l păcălească.

Pentru că nu era posibil — în niciun caz — ca asta să se întâmple cu adevărat.

Înconjurat de șase băieți la fel de înalți și de bine făcuți ca Ashley, cantina dispăru din câmpul său vizual. Umbrele se așternură peste el, prezența lor blocând orice altceva.

Și totuși… lui Koi nu-i păsa.

Oricum, cine are nevoie de lumina soarelui?

Era încântat.

– Du-te tu primul, Koi.

Încă amețit, Koi simți cum era împins înainte.

A clipit, realizând că era primul la coadă la casă.

Stai puțin… ce?

Era azi ziua lui sau ceva de genul ăsta?

Sau poate urma să moară mâine.

Poate că Morţii îi era milă de el și decisese să-i acorde o zi minunată înainte de a-l lua cu ea.

Dar nu conta.

Nu-i păsa.

Se simțea de parcă plutea.

Chiar și după ce s-a așezat lângă ei, abia a procesat ceva.

Cei șase erau zgomotoși, râdeau și spuneau subiecte unul altuia.

Deci așa e… să ai prieteni.

Obrajii i s-au înroșit în timp ce asculta.

– Nu înțeleg.

Unul dintre băieți se plângea de notele lui și de felul în care tatăl său îi ținuse o predică aseară.

– Bebelușii sunt lăudați doar pentru că mănâncă și dorm, aşa e? Bebelușul surorii mele stă pur și simplu acolo și face pe el, iar toată lumea zice: “O, bravo!”

Respiră adânc.

– Aș vrea să pot redeveni bebeluș.

– Nu ești cu mult mai diferit acum.

Un alt tip a spus cu o expresie impasibilă.

Koi era gata să-și scuipe băutura.

Dar… nimeni altcineva nu a reacționat.

Primul tip părea chiar serios când s-a întors spre Ashley.

– De ce se supără părinții acum?

Ashley, mestecând firesc sandvișul, a ridicat din umeri.

– Păi, trebuie să te gândești la public. Ei urmăresc același spectacol de peste zece ani. Iar prețurile biletelor continuă să crească.

Koi aproape s-a înecat.

Dar restul?

Toți au dat din cap în semn de aprobare.

– Ești un nemernic, mormăi primul tip.

Koi se strădui să nu râdă.

Apoi…

Unul dintre ei îl arătă brusc cu degetul.

– Hei. Ce-i cu tine?

Koi clipi.

– Eu?

– Da. Urechile tale. Se mișcă.