Yu Yang simte întotdeauna că vara aceasta este prea lungă.

Când încă nu venise începutul verii, a prins o adiere de parfum de trandafir și a păstrat-o cu nerăbdare câteva luni. Cu siguranță, când a venit mijlocul verii, l-a pierdut.

Înainte ca Jin Wuqi să plece în străinătate, s-a întâlnit cu el. După ce au petrecut timp împreună, Yu Yang a simțit întotdeauna că ceva nu era bine. Omega care cocheta mereu cu el părea să nu fi spus prea multe în timpul acelei întâlniri. În schimb, a petrecut mai mult timp zâmbindu-i, fără nici o urmă de frivolitate, toate astea fiind un fel de blândețe pe care Yu Yang nu o putea înțelege.

Zhou Zhou i-a adus pachetul roșu dat de Jin Wuqi. După ce Zhou Zhou a plecat, când Yu Yang a scos biletul din pachetul roșu, a înțeles totul.

PENTRU YU YANG: Hei, puștiule, eu plec. Să crești bine și să ai o viață universitară fericită.

– La naiba!

A zdrobit cu ferocitate pachetul roșu de perete și și-a luat telefonul pentru a-l suna pe Jin Wuqi.

Nu a răspuns. Și niciun răspuns nici pe WeChat.

Omega care spusese că îl va aștepta să se maturizeze plecase atât de brusc.

– Mincinosule!

Yu Yang, cu ochii roșii, și-a strâns telefonul și s-a uitat la buchetul de trandafiri pe care Jin Wuqi îl cumpărase când venise la el acasă nu cu mult timp în urmă. Cu dinții strânși, a spus:

– Ţi-ai bătut joc de mine aşa de mult…

Trandafirii frumoși erau îndesați în coșul de gunoi. Lucrul de care Yu Yang se temea cel mai mult s-a întâmplat.

De la început, Yu Yang s-a temut că Jin Wuqi se juca doar pentru distracție. Dar după atâta timp, chiar dacă Jin Wuqi părea încă frivol și neserios, Yu Yang credea că există o anumită sinceritate în el, mai ales că Jin Wuqi promisese să-l aștepte.

Dar ceea ce a primit Yu Yang în cele din urmă era să fie abandonat fără nicio explicație sau rămas bun, cu doar un pachet roșu și un bilet vesel.

“Este asta o taxă de despărțire? Sau ăsta este salariul pentru că m-am culcat cu tine în aceste luni?”

E prea ironic. Yu Yang stătea în cameră. Un fior a început să i se strecoare din inimă până în vârful degetelor.

Nu ignora de ce a plecat Jin Wuqi. Voia doar o atitudine, una care să-l trateze ca pe un adult Alfa, cu egalitate, nu ca pe primul care este abandonat când se întâmplă ceva.

De ce Jin Wuqi nu i-a dat nici măcar o șansă să spună “Te aștept”?

“Se pare că sunt cu adevărat neînsemnat. La început, eram ușor de cucerit. Și acum, când e timpul să plec, merit doar câțiva bani și un bilet de adio.”

“Nu e de mirare. Nu e de mirare că nu l-am prins niciodată pe Jin Wuqi în călduri. Probabil a plănuit să scape mai devreme. Așa că nu a avut nevoie de mine să-l “marchez” în timpul căldurilor.”

Adulții pot fi atât de nemiloși. E ceva de care trebuie să te minunezi.

Este foarte nedrept. Omega implicat în această relație era întotdeauna atât de lucid, în timp ce eu am intrat într-o capcană care era destinată să fie un eșec, prostește ca un prost ce sunt.

Vara asta este într-adevăr prea lungă. Baschet, examenele de admitere la facultate, vacanța de vară, trandafirul care mi-a atras atenția la prima vedere, ochii de culoarea ceaiului care străluceau sub clar de lună, părul albastru safir colorat sub lumina felinarului, mirosul persistent de trandafiri în briza caldă a serii, ciripitul cicadelor în copacii luxurianți, prima mea iubire pe care am îmbrățișat-o în timp ce eram în uniformele școlare, prima iubire cu inima plină de răni mici.

Un trandafir pentru fiecare bătaie de inimă. Dar și pentru un inevitabil final amar. Yu Yang credea că a nimerit într-un dulce Eden. Dar, în realitate, pășise într-un pământ noroios și căzuse într-un abis fără întoarcere.

Vara este cu adevărat o împletire estetică a dragostei și a durerii, cuprinzând tot romantismul, regretele, plăcerile, singurătatea, răcoarea și căldura pe care le poate simți cineva. Este o amintire profundă a tinereții, cu umbre ascunse, curgătoare. Sărutul umed pe talie, dragostea nespusă, dar profund simțită, emoțiile scurte, dar intense, și replicile grele și lungi.

***

Azi, Zhou Zhou are curs seara, în timp ce Cheng Che este încă în laborator. Au convenit ca, după ore, Zhou Zhou să-l aștepte pe Cheng Che jos, în clădirea laboratorului.

În timpul unui curs lung, există o scurtă pauză de cinci minute. Zhou Zhou tocmai se gândise să ia telefonul pentru a-l hărțui pe Cheng Che cu un mesaj WeChat când a auzit o agitație pe coridor. Atunci, un student care stătea lângă el s-a uitat la telefonul său și a exclamat:

– Sfinte Sisoe. A explodat clădirea laboratorului?

Mintea lui Zhou Zhou a rămas în gol pentru o clipă. Chiar dacă nu putea gândi, trupul său a reacționat instinctiv și a fugit afară.

Nu s-a gândit la nimic altceva, nu a făcut nicio presupunere, dar doar cuvintele “clădirea de laborator” și “explozie” erau suficiente pentru a-i provoca inima să bată tare. Vocile zgomotoase din jurul lui păreau înăbușite, ca și cum erau separate de un strat de zid. Singurele sunete clare erau respirația sa rapidă și bătăile inimii.

Zhou Zhou nu putea vedea clar drumul. Ochii îi erau încețoșați de lacrimi, determinând să-i fie imposibil să distingă pământul de sub picioarele lui. A urmat mulțimea, amorțit, spre clădirea laboratorului. Fața lui arăta puțină expresie. Dar interiorul său era deja cuprins de o durere atroce.

Cheng Che… Unde este Cheng Che acum…

A urmat mulțimea și a fugit afară din clădirea laboratorului. Când s-a uitat în sus, a văzut fum gros și flăcări. Pompierii nu veniseră încă și scena era haotică. Doar agenții de securitate și profesorii alergau de colo-colo cu stingătoare de incendiu. Alți elevi erau ținuți în afara cordonului improvizat.

Cheng Che este la etajul patru.

Ștergându-și lacrimile de pe față, Zhou Zhou s-a uitat în sus și a văzut că de la etajul al treilea în sus, totul era acoperit de un fum gros. El nu știa la ce etaj a avut loc incidentul.

– Cheng Che…

Zhou Zhou abia mai putea sta în picioare. A apucat un student din apropiere în timp ce se bâlbâia:

– Care etaj… Care etaj este în flăcări…

– Am auzit că era la etajul cinci unde a explodat un experiment, a strigat studentul în urechea lui Zhou Zhou din cauza zgomotului din jurul lor.

– Dar se pare că a declanșat o reacție în lanț. Așa că etajele de deasupra și de dedesubt ar putea fi și ele afectate.

Cheng Che este la etajul patru.

Zhou Zhou se simțea de parcă toată forța îi era secătuită. Chiar dacă nu putea sta în picioare în mod constant, a încercat cu disperare să se împingă prin mulțime. Voia să intre în clădirea laboratorului, să meargă la etajul patru. Voia să îl găsească pe Cheng Che, să se asigure că este bine.

A împins înainte prin mulțime, plângând și ștergându-și lacrimile. Inima i se simțea ca și cum era strânsă în aer, lipsită de orice senzație reală. Durerea se răspândea din piept până în gât, lăsându-i creierul gol și dureros.

Dintr-o dată, s-a auzit o altă explozie venind din clădirea laboratorului, însoțită de spargerea unor pahare. Mulțimea s-a panicat și toată lumea a făcut un pas înapoi. Se sufocau din cauza fumului care umplea aerul. Cu toate astea, Zhou Zhou, fără nicio reacție, s-a îndreptat direct spre clădirea periculoasă. Strângând din dinți, el a împins printre oamenii din fața lui, lacrimile căzând inconștient.

– Zhou Zhou!

Ca o picătură de ploaie care cade într-un val rostogolit, dar într-o clipă, a redus la tăcere tot zgomotul din mintea lui Zhou Zhou, lăsând doar acea strigare a numelui său. A ridicat privirea și l-a văzut pe Cheng Che împingându-se prin mulțime, privindu-l intens, pas cu pas, mergând spre el.

Cheng Che stătea în mijlocul fumului și al mulțimii haotice. Dar în acel moment, părea că totul era izolat de el, lăsându-i lui Zhou Zhou un colț pașnic și liniștit.

Inima lui s-a simțit ca și cum era ținută ferm într-o clipă. Nasul lui Zhou Zhou a furnicat, iar el s-a repezit înainte, aruncându-se în brațele lui Cheng Che. L-a ținut strâns în brațe, s-a înecat pentru o vreme și, în cele din urmă, plânsul i-a străpuns gâtul. Avea un sentiment de epuizare post-traumatică și panică persistentă. Expresia tensionată a lui Cheng Che s-a înmuiat instantaneu.

Cheng Che l-a îmbrățișat pe Zhou Zhou, și-a coborât capul pentru a-i șterge lacrimile și a zâmbit:

– Bietul de tine, de ce plângi?

– Mi-a fost atât de frică…

Zhou Zhou s-a înecat, ridicându-și ochii înlăcrimați.

– Am crezut că… erai înăuntru…

– De îndată ce am auzit explozia, profesorul ne-a evacuat imediat. Toată lumea a fugit foarte repede, a spus Cheng Che, mângâind părul lui Zhou Zhou.

– Mi-a fost teamă că îți vei face griji. Așa că ți-am trimis un mesaj WeChat. Nu l-ai văzut?

– Nu…

Zhou Zhou și-a îngropat fața în pieptul lui Cheng Che.

– Eram pe punctul de a-mi deschide telefonul după ore când am auzit despre explozia din clădirea laboratorului. Nu m-am gândit la nimic altceva. Am vrut doar să alerg până aici…

Cheng Che l-a îmbrățișat și l-a condus afară. Camionul de pompieri venise. Sirenele sale răsunau. Cheng Che i-a acoperit ușor urechile lui Zhou Zhou până când au ieșit din mulțime, înainte să îi dea drumul. El a spus:

– Te-ai rănit din cauza grabei?

– Nu știu… Am vrut doar să te găsesc… Zhou Zhou l-a îmbrățișat pe Cheng Che, nevrând să-i dea drumul, simțindu-se nedreptățit și speriat.

– Chiar nu m-am putut gândi la nimic altceva în acel moment…

– Nu-ți fie teamă. Sunt bine.

Cheng Che l-a îmbrățișat pe Zhou Zhou, blocând tot zgomotul și panica, mângâind spatele lui Zhou Zhou și spunând încet:

– Bun băiat, hai să mergem acasă.

– Da. Să mergem acasă.

***

– 21:27 –

@ZZZZZhou: După ce te-am întâlnit, am simțit mereu că sunt o persoană foarte norocoasă. Nu contează ce se întâmplă, atâta timp cât mă pot agăța de tine în cele din urmă, totul este bine.

– 21:37 –

@5bcc: Atunci ține-te de mine. Nu-mi da drumul. Voi continua să te țin de mână.

– 21:43 –

@Yuuuu: Cum poți fi atât de lipsit de inimă încât să nu spui nici măcar la revedere?

Atunci hai să nu spunem la revedere.