Am rămas o clipă nemișcat, pentru că nu-mi venea să cred.

Rikal a mieunat și s-a agitat în brațele mele, readucându-mă la realitate. Când i-am slăbit strânsoarea, a sărit imediat jos și a început să adulmece mâncarea întinsă pe masă.

— Rikal, nu. Fii cuminte.

L-am luat repede înapoi în poală. El s-a agitat din nou, atras de mirosuri, iar mie îmi lăsa gura apă.

Totuși, n-am îndrăznit să ating nimic.

— Maysa… chiar am voie să mănânc toate astea?

Vocea era nesigură.

Maysa a zâmbit și a dat din cap.

— Desigur. Totul este pentru tine. Mănâncă cât vrei.

Tot nu-mi venea să cred.

— Chiar… Alteța Sa a poruncit asta pentru mine?

— Da. Probabil a dat ordin înainte să intre în ședință. I-am spus că ai căzut de la fereastră pentru că amețeai.

M-a privit cu îngrijorare.

— Era un accident, aşa e, Yohan?

Am dat din cap.

Maysa a părut ușurată.

— Atunci mănâncă liniștit. Ai tot sărit peste mese, nu-i așa? De ce nu mi-ai spus?

— Cum aș fi putut? Zahara îmi aducea pâine în fiecare zi, deci mă descurcam.

Maysa s-a încruntat.

— Nu prea pare. Ești și mai slab decât înainte.

Apoi a schimbat tonul.

— Mănâncă până nu se răcește. Cred că te-ai simți mai bine singur, aşa e?

Le-a făcut semn slujitorilor să iasă și s-a ridicat și ea.

— Bine, Yohan. Mănâncă liniştit. Când termini, cheamă-mă.

Am rămas singur cu Rikal.

M-am uitat iar la masa plină și am mormăit:

— Chiar se întâmplă asta, Rikal?

I-am pus în față o bucățică de miel fript. A început să mănânce imediat.

Privindu-l, am prins și eu curaj.

Am luat o chiflă moale și am înmuiat-o în supă.

Era atât de fragedă, încât aproape se topea în gură.

Am uitat că pâinea putea fi atât de bună.

Am mâncat fără să-mi dau seama cât. Când m-am oprit, eram sătul și, pentru prima dată după mult timp, simțeam căldura unei mese adevărate.

Am ieșit să o chem pe Maysa.

Ea m-a privit surprinsă.

— Ai terminat deja? Dar aproape că n-ai mâncat nimic. Nu ți-a plăcut? Să le cer să pregătească altceva?

— Nu! Era foarte bun. Sunt sătul.

Maysa s-a uitat la masă, apoi la mine.

— Serios? Pare aproape neatinsă.

Am clipit.

Eu eram sigur că am mâncat.

— Poate… pentru că era atât de multă mâncare, nici nu se observă.

Maysa n-a insistat. A poruncit să fie strânsă masa, mi-a verificat rana și mi-a spus că a doua zi îmi va face un control complet.

Apoi l-a luat pe Rikal.

— Îl țin eu în noaptea asta. Dimineață vii la infirmerie, bine?

— Da. Mulțumesc.

Rikal s-a lipit liniștit de ea, iar asta m-a determinat să mă simt ceva mai împăcat.

După ce am rămas singur, seara întreagă mi s-a părut aproape un vis.

Ferestrele erau deschise ca să se aerisească încăperea, iar aerul nopții a devenit rece.

Am intrat în pat și mi-am luat medicamentul. Somnul m-a prins repede.

În noaptea aceea probabil nu aveam să-l văd pe Kamar.

Gândul m-a întristat, dar eram prea obosit ca să mai stau treaz.

M-am trezit mai târziu din cauza frigului.

Ferestrele erau încă deschise, iar camera s-a răcit de tot.

M-am ridicat și le-am închis pe rând.

Când am terminat, stomacul mi-a dat de veste.

Atunci mi-am amintit de rezerva ascunsă sub pat.

M-am aplecat și am scos șervețelul mototolit.

Înăuntru se aflau bucățile de pâine pe care le-am păstrat de la cină.

Crusta s-a întărit, dar miezul era încă moale.

Am rupt o bucată și am mușcat.

Era atât de bună, încât am zâmbit fără să vreau.

Am plănuit să mănânc doar puțin și să păstrez restul pentru ziua următoare.

Dar când m-am uitat din nou în palmă, nu au mai rămas decât firimituri.

Am întins mâna spre încă o bucată.

Atunci am simțit că nu mai eram singur.

Am ridicat privirea.

Asgail stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate.

Pâinea mi-a scăpat din mână.

Nu știam de când era acolo.

Privirea lui a coborât spre firimiturile de pe podea.

— Ce este asta? Voiai să mănânci pâinea aceea?

Am dat din cap, prea surprins ca să spun ceva.

Asgail s-a apropiat.

Am încercat să mă retrag instinctiv, dar patul era în spatele meu.

Înainte să reușesc să vorbesc, greața m-a lovit brusc.

Am vomitat.

Asgail s-a oprit imediat.

Apoi a strigat:

— Chemați-o pe Maysa!

Maysa a venit în grabă, trezită din somn. După ce m-a consultat, s-a întors spre Asgail.

— Probabil are indigestie. A mâncat brusc după o perioadă în care aproape că nu s-a hrănit. Îi dau medicamente și îl supraveghem.

Asgail s-a încruntat.

— Ai spus că abia a mâncat.

Maysa s-a uitat spre mine.

— Probabil nu a mâncat cum se cuvine de mai multe zile. Trebuie să-i creștem porțiile treptat.

Asgail a rămas puțin pe gânduri, apoi a dat din cap.

După ce Maysa a plecat, am rămas din nou singur cu el.

Pâinea era deja luată de acolo.

Am privit în jos, dezamăgit.

După o lungă tăcere, Asgail a întrebat:

— Pâinea aceea. De ce ai ascuns-o sub pat?

Şi-a dat seama că am căutat-o acolo.

— Voiam… s-o mănânc mai târziu, dacă mi se făcea foame.

S-a încruntat.

— Puteai să ceri.

Am ridicat brusc privirea.

— Puteam?

Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat într-una de neîncredere sinceră.

Mi s-au încălzit obrajii.

— Am crezut că aveam voie doar la porția care mi-era dată…

Vocea mi s-a stins.

Asgail a oftat.

Apoi a întrebat pe neașteptate:

— În afară de asta, despre ce ai vorbit cu Hayden?

Am clipit, confuz.

— Nu prea multe… H m-a întrebat doar…

N-am apucat să termin.

Vocea lui Asgail a devenit dură.

— H?

Am tresărit.

— Da… mi-a spus să-i spun așa.

S-a lăsat din nou tăcerea.