A doua zi după ploaie, cerul era mai senin decât de obicei. Am întins rufele și am tras adânc aer în piept. Aerul proaspăt mi-a umplut plămânii și m-a determinat să mă înfior plăcut, așa că am rămas o clipă savurând răcoarea. Rikal a sărit pe balustrada verandei și privea oamenii care treceau pe dedesubt. L-am sărutat pe cap, apoi m-am întors înăuntru. În ziua aceea doream să recuperez lucurile neterminate. Am terminat cu rufele și tocmai mă gândeam să încep curățenia, când cineva a bătut la ușă. Așa cum m-am așteptat, era Steward.

— Yohan, ce faci? Am cumpărat un ceai negru nou. Vrei să bem o ceașcă împreună?

Zâmbetul lui blând m-a determinat să ezit.

— Voiam să fac puțină curățenie azi…

Am lăsat propoziția neterminată și m-am uitat înapoi spre cameră. El a zâmbit și mi-a propus:

— Ce-ar fi să mănânci mai târziu la mine? Așa ai mai puțin de pregătit și de strâns diseară, aşa e?

Oferta era prea tentantă ca s-o refuz și, fără să-mi dau seama, am răspuns mai fericit decât am intenționat.

— Serios? Pot?

— Sigur, Yohan. Vine și Rikal?

Auzindu-și numele, motanul și-a ridicat capul de unde stătea la pândă, a sărit jos și a fugit spre ușă. Steward s-a aplecat, iar Rikal și-a ridicat încântat bărbia ca să fie scărpinat și a început să toarcă. Fără să se lase deranjat, Steward l-a luat în brațe.

— Atunci mergem la mine, voi doi?

— Aha… deci asta s-a întâmplat.

De cealaltă parte a mesei, Steward și-a pus ceașca jos, vizibil amuzat. Am râs și am dat din cap.

— Rikal se pricepe foarte bine să facă prostii și apoi să se prefacă nevinovat.

Steward s-a aplecat să-l scarpine pe cap pe motanul care se rostogolea într-o pată de soare de pe podea.

— E pisică. Trebuie să-l ierți.

A râs uitându-se la el, iar eu am râs la rândul meu. Apoi Steward s-a îndreptat și m-a întrebat:

— În afară de curățenie, mai ai nevoie de ajutor cu ceva?

— Curățenia e partea mai grea.

Am răspuns cu grijă. Înălțimea lui mi-era de folos.

— Aș putea să mut singur scaunul, dar…

A dat imediat din cap.

— Sigur. Spune-mi dacă ai nevoie de ceva.

— Mulțumesc. De fapt, voiam să fac o curățenie generală. Sunt locuri la care nu ajung.

— Atât? Credeam că e ceva mai complicat.

Ușurat, am zâmbit și l-am întrebat:

— Cum merge cercetarea ta? Ai mai făcut progrese?

Cercetarea lui era legată de Alfa și Omega, mai ales de cazurile rare de Alfa Extrem și Omega Extrem. Mi-a explicat:

— Un Omega Extrem este greu de identificat, dar la un Alfa Extrem există anumite particularități fizice. Își poate controla feromonii și, într-o anumită măsură, chiar fertilitatea.

— Fertilitatea?

— Da.

A dat din cap.

— Se spune că un Alfa Extrem poate controla cu cine poate avea copii. Dar există și un inconvenient: dacă feromonii se acumulează prea mult, pot apărea probleme serioase.

Nu am înțeles prea bine, iar Steward, observând expresia mea, a continuat:

— Pot apărea pierderi de memorie, tulburări severe de comportament sau chiar afectarea creierului. De aceea trebuie să-și elibereze periodic feromonii. Unii îi lasă pur și simplu să se răspândească tot timpul, iar alții caută relații sexuale fără prea multe limite doar ca să scape de exces. Cel puțin așa susțin unele relatări.

Am clipit la tonul lui dezaprobator. Steward a schimbat repede subiectul.

— N-ai fost niciodată în America, nu-i așa, Yohan?

— Nu… de fapt, n-am ieșit niciodată din țară.

Am răspuns ruşinat. Steward m-a bătut ușor pe mână peste masă.

— Și pentru mine este prima călătorie în străinătate. Sunt destui oameni care nici măcar nu au pașaport.

— Nici eu nu am.

— Firește.

Și-a amintit povestea mea și a revenit la subiect.

— În orice caz, feromonii unui Alfa Extrem sunt diferiți. Și se spune că au o rezistență ieșită din comun. După diferențiere, răcesc foarte rar și sunt mult mai puțin afectați de alcool sau de anumite medicamente. Feromonii influențează în mod clar creierul, iar unele relatări îi descriu ca fiind foarte reci sau lipsiți de empatie. Uneori simt mai puțin sau pur și simplu își ignoră emoțiile atunci când le stau în cale.

A rezumat:

— Pot ajunge ușor în poziții de putere, dar eu unul n-aș vrea să am de-a face cu vreunul. Pot face rău altora fără să stea prea mult pe gânduri.

— Înțeleg…

— Ai grijă, Yohan. Mai bine să nu întâlnești niciodată unul.

M-a avertizat. I-am zâmbit puțin amar.

— Nu cred că am cum să întâlnesc pe cineva de felul ăsta.

Pentru o clipă, Steward a tăcut într-un mod imprevizibil. Apoi a dat din cap și a râs.

— Ai dreptate. Probabil nu ni se vor intersecta drumurile.

După aceea a schimbat nepăsător subiectul.

— Când eram mic, familia mea avea o fermă…

După cină, eu și Steward am făcut curățenie, apoi am făcut un duș. Se apropia miezul nopții când mi-am dus trupul obosit până la pat.

— Rikal.

Auzindu-mă, motanul, care tocmai își curăța blana, și-a ridicat capul și a sărit în pat. M-am obișnuit deja să adorm pe salteaua mare cu trupul lui cald lângă mine. Când am închis ochii, cuvintele auzite în timpul zilei mi-au revenit în minte:

“Pot apărea pierderi de memorie.”

Chipul lui Kamar mi-a apărut atât de limpede în minte, încât aproape că mă durea. Mirosul lui a dispărut de mult din cameră și nu a mai rămas nicio urmă a prezenței lui. Uneori aveam senzația că nu era niciodată acolo, că eram singur dintotdeauna. Dorul pe care am încercat să-l țin în frâu mi-a urcat din nou în piept. Am strâns ochii ca să-mi opresc lacrimile, dar usturimea din nas m-a trădat.

Din ziua în care a plecat, Kamar nu a lăsat nicio urmă. L-am căutat cât am putut, dar a dispărut pur și simplu. Nu s-a mai întors nici la magazinul unde îmi vindeam tapiseriile. Parcă s-a risipit în aer.

La început abia puteam să mănânc sau să beau. Dacă nu era Steward și Rikal, probabil aş fi renunţat de tot. Îngrijorat, Steward venea în fiecare zi și îmi aducea terci de orez sau fructe moi. Mai bine de o lună, aproape numai asta am reușit să mănânc. Abia după aceea mintea a început să mi se limpezească, încetul cu încetul.

“Trebuie să fiu puternic și să-l aștept.”

Steward mi-a repetat mereu același lucru și, până la urmă, am început să-l cred. Mi-am recăpătat treptat puterile și m-am întors la lucru. Țesutul tapiseriilor mă obosea, iar uneori vederea mi se încețoșa, dar era nevoie să-mi câștig existența. Cu timpul, am găsit un fel de echilibru, iar zilele mele au intrat într-o rutină simplă: trăiam și îl așteptam.

Dar ori de câte ori dorul devenea prea greu de suportat, lacrimile începeau să curgă.

“Unde ești, Kamar? Ce s-a întâmplat? De ce nu te mai întorci?”

În cele din urmă n-am mai reușit să le țin în frâu și am început să plâng încet.

“Mi-e dor de tine…”