— E de la palat, a spus Steward, zâmbind și dând din cap.

— O convocare de la curtea regală? am întrebat surprins.

— Aşa e. Am așteptat mult. Am început să mă tem că va trebui să mă întorc cu mâna goală…

A oftat teatral, apoi a zâmbit. — Cu tine aici, era mai ușor să aștept. Îți mulțumesc.

— N-a fost mare lucru…

Mi-am scărpinat ruşinat capul.

Steward a continuat să zâmbească.

— Dacă eram singur, probabil aș fi plecat demult. Faptul că am avut cu cine să-mi petrec timpul m-a ajutat să rezist. Chiar datorită ție, Yohan.

Rikal a mieunat la picioarele noastre. Steward s-a aplecat să-l scarpine sub bărbie.

— Și datorită lui Rikal.

Rikal a început să toarcă. Fără să-mi dau seama, am mormăit:

— Rikal te place… Kamar, în schimb, nu prea suporta să stea lângă tine…

Abia după ce am spus-o mi-am dat seama de greșeală. Steward s-a îndreptat, iar zâmbetul era înlocuit de îngrijorare.

— Te simţi bine, Yohan?

— Ah… ce vrei să spui? Vino aici, Rikal.

M-am folosit de motan ca să-mi feresc privirea. Rikal s-a cuibărit în brațele mele, iar Steward, văzând asta, a vorbit încet:

— Mă gândeam doar… au trecut mai bine de șase luni de când a dispărut Kamar. Poate ar trebui să încerci să mergi mai departe.

— N-a trecut nici măcar un an, am răspuns încet.

Steward a tăcut, apoi m-a întrebat calm:

— Cât ai de gând să aștepți, Yohan? Un an? Doi? Trei?

— Până se întoarce Kamar, am răspuns fără ezitare, deși nu m-am gândit niciodată să-mi impun o limită.

Abia atunci mi-am dat seama că nu m-am gândit niciodată la un termen.

— Nu m-am gândit… am adăugat înainte să apuce el să spună ceva.

– Dar nu cred că a plecat de bunăvoie. Probabil s-a întâmplat ceva. Dacă renunț să-l mai aștept aici, cred că m-ar durea prea tare dacă s-ar întoarce și nu m-ar mai găsi.

Steward a rămas câteva clipe tăcut, apoi a spus:

— Atunci îl vei aștepta oricât va fi nevoie.

Chiar dacă mă considera naiv, nu puteam face altfel. Nu-mi puteam imagina viața fără să-l aștept pe Kamar. S-a lăsat o scurtă tăcere și l-am auzit pe Steward oftând.

— “Ascultă cântecul iubirii din Arcadia, cetatea fericită.”*

— Poftim? Mi-am ridicat privirea surprins. Steward mi-a oferit unul dintre zâmbetele lui blânde.

— E doar un poem. Foarte vechi.

— Ah… am mormăit nesigur. El a schimbat subiectul.

— Voi lipsi câteva zile cu treburi oficiale la palat. Dacă ai nevoie de ceva — ceai sau bunătăți pentru Rikal — spune-mi.

Ori de câte ori lipsea câteva zile, Steward se întorcea alături de câte un mic dar. Îi eram recunoscător și, la rândul meu, îl chemam adesea la masă, fiindcă atunci când se cufunda în cercetare uita să mănânce. De data asta l-am rugat să caute conserva preferată a lui Rikal.

— Marca aceea nu se găsește pe aici, dar o să încerc. Nu promit nimic.

I-am mulțumit, iar după ce am mai băut împreună o ceașcă de ceai, s-a întors în camera lui. Două zile mai târziu a plecat spre palat.

A trecut o săptămână. Ca în orice altă zi, am coborât treptele hanului ca să cumpăr provizii, dar atmosfera părea diferită. Toată lumea era agitată și încântată. Curios, mi-am continuat drumul. Înainte să ies luam întotdeauna inhibitori; îmi provocau greață, dar nu aveam de ales dacă voiam să ies din cameră. În dimineața aceea mă simțeam rău când am intrat în magazin. Am luat mâncare pentru Rikal și câteva cereale pentru mine, apoi m-am dus la tejghea, unde proprietara vorbea cu un client.

— Ia uite cine s-a întors! Începusem să mă tem de ce e mai rău, a exclamat clientul.

— Nici vorbă, a râs proprietara. Știi cât de rezistent este. Toate zvonurile despre boală erau doar zvonuri.

— Atunci de ce nu s-a arătat aproape un an? a insistat clientul.

— Pentru că s-a retras în rugăciune, a spus proprietara cu glas tare, în timp ce îmi punea cumpărăturile în pungă.

– Cine îndrăznește să se îndoiască de alesul lui Allah? Să se teamă de mânia Lui!

Clientul a tăcut. Tocmai am ieșit din magazin când am auzit pe cineva spunând în spatele meu:

— Ne-am făcut griji, dar acum putem sta liniștiți.

Când m-am întors la han, în sala comună s-a strâns o mulțime în jurul unui ecran. M-am strecurat pe lângă ei și am urcat scările, în timp ce vocea calmă a prezentatorului se auzea în fundal:

— Prințul moștenitor își va relua îndatoririle oficiale în această lună și va primi diplomați în cadrul unei recepții. Audiențele private vor începe luna viitoare…

În sfârșit am înțeles de unde venea toată agitația: după luni întregi de zvonuri, prințul reapăruse. Am zâmbit și mi-am continuat drumul spre cameră, în timp ce vocea prezentatorului se auzea în urma mea:

— În această după-amiază, Alteța Sa i-a vizitat la domiciliu pe cei bolnavi, pentru a le oferi binecuvântarea sa…

Am închis ușa, am oftat și am lăsat cumpărăturile pe masă. Tocmai am deschis fereastra ca să aerisesc camera, când s-a auzit o bătaie în ușă. Era proprietara hanului.

— Prințul moștenitor a declarat ziua de mâine sărbătoare. Toată lumea, localnici sau vizitatori, poate participa gratuit la festivități. Să te bucuri de ele.

Mi-a zâmbit și a plecat. Era un gest generos, dar ca să ies și să particip era nevoie să iau din nou inhibitorii. Totuși, poate că puțină sărbătoare mi-ar fi prins bine. Epuizat, m-am întins. Afară, focurile de artificii și veselia au continuat până târziu, luminând și animând noaptea, iar eu am adormit în cele din urmă.

 

– // –

*Arcadia era o regiune mitică din poezia antică, descrisă drept un tărâm idilic al păcii și iubirii.