Nici nu s-a luminat bine de ziuă, iar Kamar era deja în picioare. Eu, care abia am reușit să adorm, m-am trezit brusc când m-a ridicat în brațe.

— Dormi mai departe. Încă n-a răsărit soarele.

A spus-o simplu, ținându-mă cu un braț în timp ce strângea lucrurile și termina de împachetat. Când s-a urcat la volan, s-a oprit o clipă la vederea lui Rikal, deja instalat în poala mea, apoi a pornit motorul fără să mai spună nimic. Când m-am trezit de-a binelea, mi-a întins pâinea și apa pregătite dinainte.

— Avem multe ore de mers. Ne oprim mai târziu pentru prânz.

Am dat din cap. Mai întâi am turnat puțină apă în vasul lui Rikal, apoi am rupt un colț din pâine, alegând miezul mai moale, și l-am pus în palmă. Văzând cât de repede îl înfuleca, Kamar s-a încruntat.

— Există ceva ce motanul ăsta nu mănâncă?

— Cel mai mult îi place peștele. Dar n-avem prea mult, așa că mănâncă ce găsește.

“Nu-i așa?” I-am scărpinat ușor capul cu vârful degetelor. Rikal a mieunat încet și s-a întors la pâine. După ce s-a săturat, m-am pregătit să mănânc ce a rămas. Kamar încă părea nedumerit, dar n-a mai spus nimic.

Atunci a apărut problema. Fața mă durea deja, dar când am încercat să mușc din pâine, durerea s-a întețit brusc.

— Ah…

Mi-a scăpat fără să vreau, iar Kamar s-a întors imediat spre mine.

— Ce ai? Te doare? E foarte rău?

Locul în care mă lovise unchiul pulsa din ce în ce mai tare. Fiecare înghițitură determina ca toată fața să mă doară, iar zdruncinăturile mașinii nu ajutau deloc. Am scos repede un calmant și l-am înghițit. Mai aveam doar câteva, așa că mi-am spus că e nevoie să le păstrez pentru momentele în care chiar n-aș mai fi putut suporta. După noaptea care a trecut, nu doar obrazul, ci și pleoapa mi s-au umflat atât de tare încât abia puteam clipi. Gustul metalic din gură mi-a întors stomacul pe dos.

— Cine a făcut asta? Unul dintre ei?

Vocea lui Kamar a devenit dură. Părea gata să întoarcă mașina din drum. Am clătinat repede din cap.

— N…nu. Nu e nevoie… Ai făcut destul.

— Destul? Nu. Am greșit că l-am lăsat în viață.

“Ce folos ar fi să-l omoare acum?” m-am gândit, dar n-am întrebat.

— Am luat un calmant. O să-mi treacă.

Kamar s-a uitat spre mine. Am vrut să-i zâmbesc, dar am renunțat și m-am mulțumit să-i spun că voi fi bine. Expresia lui tot nu s-a îmblânzit. Neliniștit, am întrebat:

— Dacă ne întoarcem și ne prind… o să mă lași acolo?

Kamar a tăcut, iar chipul i-a rămas întunecat. Afară, soarele începea încet să se ridice deasupra orizontului.

Deșertul se întindea fără sfârșit. Oricât mergeam, peisajul părea să nu se schimbe niciodată. La puțin timp după răsărit, în mașină s-a făcut sufocant de cald, iar aerul condiționat al jeepului vechi abia mai funcționa. După ore întregi în aerul călduț, m-am lăsat moale în scaun.

— Bea puțină apă. E în spate.

Kamar ținea o mână pe volan și a întins-o pe cealaltă spre banchetă. Rikal, întins acolo, a profitat de ocazie să-i scoată ghearele, dar era prea obosit ca să-i provoace mare lucru. Kamar nici măcar n-a băgat de seamă zgârietura și mi-a întins sticla. Am băut cu poftă, apoi m-am uitat în spate. Rikal s-a foit de parcă aștepta și el, așa că l-am luat cu grijă în poală și am turnat puțină apă în capac.

— Poftim. Bea, Rikal.

În timp ce l-am privit cum linge apa, am aruncat o privire spre Kamar. Când i-am întins sticla, a luat-o și a golit ce a mai rămas în doar câteva înghițituri. A aruncat recipientul gol pe bancheta din spate, apoi a verificat poziția soarelui și a schimbat direcția. Când jeepul a trecut peste coama unei dune și a început să coboare pe partea cealaltă, m-am simțit puțin mai bine.

— Hai să ne oprim puțin.

Kamar a oprit motorul și s-a întins spre bagajele îngrămădite în spate. A scos ceva și mi-a spus:

— Uite.

Epuizat de căldură, abia mai reușeam să țin ochii deschiși. Kamar m-a ridicat cu grijă și m-a înfășurat într-o bucată lungă de pânză albă, din cap până în picioare, lăsându-mi descoperiți doar ochii. Mi-am revenit puțin când l-am văzut pe Rikal gâfâind în poala mea. Observând că mă panichez, Kamar a spus încet:

— Era mai bine să-l lăsăm în urmă.

— Dar…

Mi-am mușcat buza. Știam că trebuia să fac ceva pentru Rikal, dar nu-mi venea nimic în minte. Kamar m-a privit frământându-mă, apoi a scos din spate o sticlă nouă cu apă și un prosop. L-a udat bine și l-a așezat peste trupul lui Rikal.

— Schimbă-l des.

— Bine.

Am dat din cap și am luat apa rămasă, dar imediat m-a cuprins neliniștea.

— Mai avem destulă apă?

— Nu.

Kamar a răspuns fără să ezite. M-am uitat la el peste trupul lui Rikal, iar el s-a corectat sec:

— Avem.

— Deci… avem sau nu?

Am întrebat cu prudență. Kamar și-a păstrat expresia indiferentă.

— Avem. Tu te gândești prea mult la motan.

Am râs fără vlagă.

— Ce vrea să însemne asta?

Expresia lui Kamar s-a îndulcit puțin, deși n-a râs. Conversația a încetat și am rămas din nou în tăcere. Respiram greu din cauza căldurii când Kamar a vorbit iar.

— Nu-ți face griji. Într-o zi sau două ajungem în oraș.

— Bine.

— Am un plan. O să iasă bine.

— Bine.

După o pauză, Kamar m-a întrebat:

— Ai încredere în mine, aşa e?

— Am.

I-am răspuns fără să ezit.

— Am mai multă încredere în tine decât în mine însumi, Kamar.

În sfârșit, chipul lui Kamar s-a destins de tot. S-a aplecat spre mine ca să mă sărute, dar s-a oprit când și-a amintit că încă eram rănit. A zâmbit strâmb și m-a mângâiat pe cap.

— Te-au mai bătut și înainte?

La întrebarea lui rostită încet, am ezitat înainte să răspund.

— Nu atât de rău încât să nu pot suporta.

Când Ghurab venea cu treburi și era prost dispus, se mai întâmpla să mă pălmuiască. Dar după ce am început să țes tapiserii, n-a mai ridicat mâna la mine. Atunci mi-am dat seama că ultima tapiserie pe care am făcut-o era încă pe bancheta din spate și am înghițit în sec.

— Cum ai reușit s-o aduci?

Kamar a ridicat din umeri, de parcă nu era mare lucru.

— Am răscolit camera lui Ghurab. Ai lucrat-o tu, așa că trebuia s-o luăm cu noi.

Mi-am amintit de felul în care Kamar a vorbit despre cei care ne-au făcut rău și mi-am dres glasul, privind în altă parte. El a continuat:

— Se iau de tine fiindcă te cred slab.

— Știu.

Am răspuns cu amărăciune și eram pe punctul să spun că nu aveam ce face, pentru că era adevărat, dar Kamar a adăugat:

— Dar se înșală. Ești puternic. Eu știu asta.

Surprins de cuvintele lui, mi-am ridicat privirea. Kamar mă privea serios.

— Ești un om puternic. Ai încredere în mine.

— Bine.

Am dat din cap. Inima îmi bătea atât de tare, încât nu mai puteam vorbi. Simțeam cum mi se încinge fața, dar de data asta nu era din cauza rănii. Ruşinat, m-am uitat fix la Rikal, străduindu-mă să nu mă aplec spre Kamar și să-l sărut.

S-a lăsat din nou noaptea, iar în jurul apusului Kamar a tras jeepul pe dreapta.