Mirosul îmbietor al cărnii care se rumenea pe grătarul portabil plutea în aer. De fiecare dată când grăsimea picura peste flăcări, focul se înălța pentru o clipă, apoi se domolea.

Am înghițit în sec, ținându-l pe Rikal în brațe. Și el era agitat de ceva vreme și miauna nerăbdător. L-am luasem de lângă grătar de teamă să nu se ardă, dar se agita și se întindea, încercând să-mi scape.

— Nu, Rikal.

L-am certat dur când a eșuat din nou să se elibereze, apoi m-am încruntat.

— Ce-ai făcut, Rikal? Ți-ai pârlit blana.

Mustățile lungi și firele de deasupra ochilor s-au răsucit pe o parte în bucle strânse. Mi s-a făcut milă când le-am văzut arse și strâmbe, dar n-am putut să nu râd. Imediat m-a durut fața.

— Au… am mormăit, iar de dincolo de foc am auzit un oftat. Mi-am ridicat privirea fără să vreau și m-am întâlnit cu ochii lui Kamar. Ruşinat, m-am prefăcut repede că examinez din nou blana lui Rikal.

— Yohan.

Kamar m-a strigat. Când m-am uitat la el, tăia o bucată de carne bine făcută și o așeza pe o farfurie, pe care mi-a întins-o.

— Poftim.

Mirosul era atât de apetisant, încât aproape că mă durea stomacul de foame. În clipa aceea, Rikal s-a smuls din brațele mele și s-a repezit spre farfurie. L-am privit cum se învârtea în jurul meu, miaunând insistent lângă scaun, și am întins mâna să pun farfuria jos, în fața lui.

— Nu.

Kamar a tras brusc farfuria înapoi. Rikal a scos un mieunat ascuțit, și-a arcuit spatele și și-a zburlit blana. Kamar l-a privit nepăsător.

— Nu mă placi. Nu primești.

Am clipit nedumerit, mutându-mi privirea de la Kamar la Rikal.

— Dar de ce-i faci asta?

Am început cu stângăcie, dar Kamar mi-a făcut discret semn să tac. Neștiind ce să cred, am închis gura și m-am uitat din nou la Rikal. A miaunat, s-a urcat în poala mea, a coborât, s-a învârtit de colo-colo, apoi și-a sprijinit labele pe brațul meu, cerșind parcă. Nu-și lua ochii de la carnea din mâna lui Kamar. Părea prins între mândrie și dorința de a-i cere mâncare dușmanului său. S-a uitat la mine după ajutor, dar eu n-am putut decât să ridic neputincios din umeri. Rikal devenea din ce în ce mai agitat. Tocmai m-am hotărât să pun capăt tachinării și să cer farfuria, când am rămas surprins.

— Rikal!

Motanul stătea ghemuit, cu ochii umezi. Era atât de dramatic și adorabil în timp ce miauna cu lacrimile strânse în colțul ochilor, încât am izbucnit în râs.

— Bine, gata. Dă-mi-o.

Am zâmbit și am întins mâna. Kamar s-a încruntat o clipă, dar până la urmă mi-a dat farfuria.

— Poftim, Rikal. Îmi pare rău. Ți-e foame, aşa e? Mănâncă.

De îndată ce am pus farfuria jos, Rikal a încetat să mai miaune și s-a apucat imediat de mâncat.

Mânca lacom, mai mârâind din când în când spre Kamar, iar totul a devenit atât de caraghios încât aproape că-mi venea din nou să râd. L-am privit în tăcere, apoi m-am întors spre Kamar.

— O să vezi, în curând o să te placă și Rikal.

Kamar s-a încruntat.

— El a început.

A protestat, vizibil nedreptățit.

— El m-a urât primul.

Mi-am înclinat capul. De ce îl ura Rikal atât de mult pe Kamar? Oare era ceva ce eu nu știam? În timp ce mă gândeam, Kamar a mai tăiat o bucată de carne și mi-a întins-o, de data asta mărunțită, probabil ca să-mi fie mai ușor cu gura încă rănită.

— Mulțumesc.

Mi-a făcut semn să mănânc, așa că am suflat peste carne până s-a răcit și am mușcat o bucățică. Era fragedă și suculentă, delicioasă, dar fiecare mișcare a maxilarului îmi provoca durere. Kamar m-a privit încruntat, așa că am încercat să vorbesc cât mai vesel.

— E foarte bună.

N-a spus nimic, dar expresia i s-a îndulcit puțin. Tocmai începuse să taie și pentru el carne când Rikal a început iar să miaune. Amândoi ne-am uitat la farfuria goală din fața motanului. Mi-am aruncat privirea spre Kamar. Fără un cuvânt, mi-a întins farfuria și i-a cedat lui Rikal porția lui. Motanul s-a apucat din nou de mâncat, iar eu am spus:

— Cu timpul o să se obișnuiască și cu tine.

Ar fi trebuit să pară încurajator, dar Kamar doar a ridicat din umeri.

— Rikal poate să mă placă sau nu. Îmi ajunge să mă placi tu.

A spus-o de parcă era cel mai firesc lucru din lume, apoi și-a tăiat o bucată zdravănă de carne și a început să mănânce cu poftă. M-am întors și eu la porția mea, dar cuvintele lui mi-au răsunat încă în urechi.

— Dar eu deja te plac foarte, foarte mult…

Am mormăit încet, iar Kamar și-a ridicat privirea.

— Ce-ai spus?

— A, nimic. N-am spus nimic.

Am negat repede, deși era limpede că m-a auzit.

— Ai spus că mă placi foarte mult și acum afirmi că n-ai spus nimic?

Am simțit cum mi se încălzește fața, iar vocea mi s-a ridicat fără să vreau.

— M-ai auzit!

Kamar și-a băgat liniștit încă o bucățică de carne în gură și mi-a zâmbit șiret. Aerul lui nepăsător m-a enervat puțin. L-am privit pieziș, iar el s-a oprit în mijlocul mișcării.

— Motanul tău a golit deja două farfurii, iar tu abia ai mâncat.

— Încă mă doare gura când mestec, am recunoscut. Kamar n-a spus nimic și doar a întins mâna. Nedumerit, am înțeles că voia farfuria pe care mai aveam carne. I-am dat-o, iar el s-a încruntat, a aruncat deoparte bucățile care s-au răcit și a tăiat altele proaspete. Mi-a întins apoi farfuria din care încă ieșeau aburi. Am luat-o recunoscător, dar mi-am dat seama că mi-a înțeles greșit intenția.

— Nu asta voiam să spun… adică, mulțumesc, dar…

Kamar m-a privit. Am Pierdut momentul și nu am mai știut cum să continui.

— Adică… eu…

Mi-am lăsat umerii în jos.

— Lasă. Nu contează.

Kamar mi-a cercetat chipul câteva clipe, apoi și-a continuat masa. Aveam impresia că aștepta să spun ce aveam pe suflet, dar eu am schimbat subiectul.

— Cum de te-ai gândit să iei toate astea? Și carne?

A reușit să aducă atâta mâncare deși am fugit în grabă. Masa aceea era mai bogată decât orice am primit la Saide. Pe grătar a pus chiar și o oală mică în care a pregătit orez cu zeamă. Era limpede că a făcut totul special pentru mine.

— Mulțumesc.

Am spus-o privind în jos. Rikal, sătul după ce a mâncat pe rupte, și-a întors nasul de la orez. Am suflat ușor peste farfurie ca să se răcească și n-am putut să nu zâmbesc.

Amândoi știam încotro ne îndreptam. Știam că liniștea aceea nu avea să dureze la nesfârșit. Și totuși, mi-am permis să sper că vom mai avea măcar încă o zi ca aceea.

După ce am terminat de mâncat, Kamar m-a luat în brațe și m-a dus în cort.

— Cum te simți? Ai mai prins puteri?

Îngrijorarea din privirea lui m-a determinat să dau din cap.

— Da. Mulțumesc.

Calmantul şi-a făcut efectul, iar durerea s-a domolit mult. Kamar mi-a răspuns cu un zâmbet, apoi s-a întors și a ieșit din cort. Prin deschizătură l-am văzut cum aranja lucrurile în jur. În clipa aceea, Rikal s-a strecurat înăuntru și s-a ghemuit în poala mea, torcând încet. În timp ce îl scărpinam sub bărbie, am căzut pe gânduri.

“Ce se va întâmpla când ajungem în oraș?”

Am încercat să-mi adun gândurile, dar aproape nimic nu-mi venea în minte. Kamar şi-a pierdut propriile amintiri, așa că, într-un fel, situațiile noastre nu erau atât de diferite. Dar dacă el chiar venea din oraș, cineva de acolo — prieteni, familie… poate chiar cineva pe care l-a iubit — l-ar fi putut recunoaște.

M-a cuprins o neliniște rece.

“Și atunci ce fac?”

“Dacă își recapătă memoria în oraș?”

“Poate că este căsătorit.”

Gândul acesta, care mi-a trecut prin minte la puțin timp după ce l-am cunoscut, a revenit dintr-odată.

“Ce aș face atunci?”

Mi s-au răcit palmele.

“Și eu? Ce se va întâmpla cu mine?”

Nu găseam niciun răspuns. Am rămas acolo, repetând în minte același gând.

“Cum aș putea trăi fără Kamar?”