Koi s-a uitat o clipă fără să înțeleagă la chipul bărbatului. Văzându-i expresia, bărbatul a încruntat ușor sprâncenele, apoi s-a lăsat pe spătarul scaunului, cu brațele încrucișate.

– Ce înseamnă privirea aia? Crezi că te înșel sau ceva de genul ăsta?

– N…Nu, nu am vrut să spun asta…

Un Omega Extrem? Ce înseamnă asta?

Nu reușea să înțeleagă. Nu doar un Omega, ci un Omega extrem? Un Omega? Exista așa ceva? Și el?

Pur și simplu nu se lega. Aproape că putea să creadă asta despre bărbatul din fața lui – atât, da. Înfățișarea bărbatului era atât de ireală, încât părea aproape din altă lume. Dacă el era într-adevăr unul dintre acele tipuri rare menționate în cursurile de la școală, Koi ar fi putut accepta asta.

Dar eu?

Încă mut, Koi tresări când bărbatul ridică brusc mâna pentru a chema un membru al personalului. Comandă o bere rece și, o clipă mai târziu, golise paharul dintr-o singură înghițitură. Trântind paharul gol pe masă cu un zgomot puternic, bărbatul vorbi.

– Nu ți-a trecut prin cap când eliberai feromoni? Nu-mi spune că n-ai făcut niciodată sex. Dacă ai fi făcut, ai fi înflorit. Mirosul tău de Omega s-ar fi împrăștiat peste tot. Și tot credeai că ești un Beta după asta? Atunci ori ești un Beta cu leziuni cerebrale, ori ești pur și simplu prost. Mă înșel?

Bărbatul spuse cuvintele fără reținere, strângând ochii ca și cum l-ar fi provocat pe Koi să-l contrazică. Dar Koi nu putea înțelege de ce era atât de furios. Era atât de important pentru el dacă şi Koi era un Omega Extrem?

Koi nu spuse nimic. Bărbatul, care îl privea cu o privire furioasă, scoase un suspin lung, iar expresia lui se mai îndulci puțin.

– Dacă spui că nu ai încredere în mine… bine. E corect.

Apoi, se ridică în picioare. Surprins, Koi ridică privirea în timp ce bărbatul îl privea de sus.

– Ai grijă de tine. Probabil nu ne vom mai întâlni. Totuși, era frumos.

Se întoarse și plecă fără ezitare. Inima lui Koi se strânse. Simțea că nu ar fi trebuit să-l lase să plece. Acea ciudată senzație de familiaritate pe care o simțise acum îl lovi ca un sentiment copleșitor de pierdere. Cu cât bărbatul cu părul argintiu și haina lungă se îndepărta mai mult, cu atât Koi devenea mai neliniștit. Înainte să-și dea seama se trezise în picioare și îl urmărea, singurul gând din capul lui fiind: Trebuie să-l opresc.

– Așteaptă! a strigat Koi disperat, întinzând mâna. Apucându-l de braț, izbucni:

– Eu… eu nu pot mirosi.

Ochii bărbatului se măriră de surprindere. Koi continuă, fără suflare.

– Când eram mic, m-am lovit la cap. De atunci, abia mai simt mirosurile. De aceea nu ți-am simțit niciodată mirosul. Nici pe al meu nu l-am simțit niciodată…

Cuvintele îi ieșeau din gură ca dintr-un baraj care se rupe. Bărbatul rămase nemișcat, privindu-l o vreme.

─ ▪ ─

Cei doi stăteau unul în fața celuilalt, în tăcere. Koi se foia nervos, în timp ce bărbatul, prezentat acum ca Angel, își încrucișă brațele și îl observa cu o expresie serioasă.

Primul care a rupt tensiunea era Angel. A adăugat cinci cuburi de zahăr în cafeaua lui încă fierbinte și a dus-o la buze. Koi nu a reacționat prea mult – îl văzuse pe bărbat comandând un espresso quad mai devreme.

– Deci…

Angel a pus jos ceașca și a început.

„- rei să spui că nu ai simțit niciodată mirosul feromonilor? Nu doar al tău, ci și al altor oameni?

– Da.

Koi dădu din cap. Angel își mângâie bărbia gânditor, apoi spuse: “Bine” și se ridică. În timp ce Koi încerca să se ridice odată cu el, Angel ridică o mână.

– Așteaptă aici. Mă întorc imediat.

Comanda fermă nu-i lăsă lui Koi nicio alegere. Deși abia se cunoscuseră, el credea cumva că Angel nu l-ar minți și nu ar fugi.

Koi se așeză din nou, ruşinat, și așteptă, devenind din ce în ce mai neliniștit pe măsură ce treceau minutele. Dar Angel nu se întoarse repede.

M-a păcălit?

Chiar când suspiciunea se transformă în certitudine, Angel s-a întors. Silueta lui înaltă și zveltă se îndreaptă cu încredere spre el, cu tivul hainei fluturând. Koi scoate un suspin ușor de ușurare înainte să se poată opri.

– Credeai că o să fug? l-a întrebat Angel, așezându-se și zâmbind șmecher. Ruşinat, Koi se înroși. Dar Angel părea indiferent în timp ce așeza ceva pe masă.

– Sunt greu de găsit, să știi. Mi-a luat ceva timp să fac rost de unul.

Era o conservă. Koi privi confuz eticheta necunoscută. Angel scoase un deschizător de conserve din buzunar și împinse ambele obiecte spre Koi.

– Deschide-o. Nu-ți face griji, e doar mâncare.

Încă nesigur, Koi a deschis cutia conform instrucțiunilor. Înăuntru era pește. Când a ridicat privirea, Angel se lăsase pe spate în scaun, cu fața strâmbă de dezgust.

– Miroase-o. Apropie-te.

Înclinând capul, Koi a urmat instrucțiunea și a dus cutia la nas. I s-a părut că miroase ușor neplăcut, dar nu era insuportabil. A mirosit din nou și din nou, dilatându-și nările. Când a ridicat privirea, Angel l-a întrebat:

– Ei bine?

Koi aruncă o privire la expresia contorsionată a acestuia și răspunse sincer.

– Miroase cam urât, poate… dar nu sunt sigur. Ce este?

– Hering.

Imediat după ce a răspuns, Angel a ridicat mâna. Angajatul care se apropia a ezitat, iar Angel, ținându-și în continuare nasul, a arătat spre cutia din mâna lui Koi.

– Poți să scapi de asta? Mulțumesc.

Angajatul luă cutia fără să spună nimic, pașii lui accelerându-se de parcă ar fi fugit. Angel îl privi atent pe Koi, apoi își luă în sfârșit mâna de pe nas. Mirosi mirosul persistent, se încruntă și mormăi o înjurătură.

– Hai să vorbim afară.

Se ridică primul și îl trase pe Koi de braț. Surprins, Koi îl urmă, ciudat de liniștit de schimbarea bruscă a atmosferei. Se opriră la o oarecare distanță de clădire, iar Angel inspiră adânc înainte de a-și relaxa în sfârșit expresia și de a se uita înapoi la Koi.

– Sunt prea mulți oameni care încearcă să mă păcălească în ultima vreme.

Toată agresivitatea de mai devreme dispăruse. Înainte ca şi Koi să apuce să spună ceva, Angel continuă.

– Îmi pare rău. Eram prea dur acolo.

Scuzele neașteptate îl surprinseră pe Koi. Tonul lui Angel încă nu era tocmai blând, dar nu mai conținea judecata dură de mai devreme. Cu o voce calmă, el continuă.

– Dacă așa stau lucrurile, atunci da… e normal să fi înțeles greșit. Cu cei de genul nostru… nu e ușor să-ți dai seama ce suntem.

Ultimele cuvinte ieșiră aproape ca un mormăit. Koi se uită fix la el, apoi își adună cu grijă curajul să vorbească.

– Păi… în legătură cu ce ai spus mai devreme… era adevărat? Că eu…

– Că ești ca mine? Da.”

A spus-o cu o certitudine de neclintit. Cum putea fi atât de sigur, chiar dacă un test nu putea confirma asta? De parcă i-ar fi citit gândurile lui Koi, Angel a continuat.

– Ți-am spus, aşa e? Ne putem recunoaște unul pe celălalt. Nu simți nimic când te uiți la mine?

Vocea lui era mai blândă acum — mai prudentă decât înainte. De când aflase despre starea lui Koi, atitudinea lui se schimbase radical. Koi simți o ușurare și răspunse sincer.

– Eu… am simțit ceva. Când te-ai uitat la mine… m-am simțit liniştit. Familiar, cumva…

Buzele lui Angel se curbară într-un zâmbet lent. Ochii lui de smarald străluceau ca niște bijuterii, iar curba buzelor i se îndulci. Koi nu-și putea lua ochii de la el. Era atât de seducător, încât părea sacru.

În timp ce Koi stătea acolo amețit, Angel întinse o mână. După o scurtă ezitare, Koi o acceptă. Angel îi strânse ușor mâna, dar o ținu ferm.

– Încântat de cunoștință.

– Şi eu.

Nu știau aproape nimic unul despre celălalt, dar între ei se simțea o legătură incontestabilă. Copleșit, Koi s-a prezentat.

– Sunt Connor Niles… Koi, pe scurt. Iar tu… pot să te întreb cum te cheamă?

Bărbatul a răspuns cu o voce liniștită, aproape șoptită.

– Toată lumea îmi spune Angel.