– Era foarte distractiv, nu-i așa? a întrebat Julie, imediat  ce filmul s-a terminat.

Koi a dat din cap, cu fața ușor înroșită, fiind de acord cu ea. Cei doi au ieșit din cinematograf și s-au plimbat pe stradă, continuând să discute despre film și actori. Julie era spirituală, iar lui Koi îi plăcea sincer conversația. În scurt timp, au ajuns pe străzile unde stația de metrou a apărut în fața ochilor lor.

– M-am simțit foarte bine azi, a spus Julie, stând în fața lui Koi.

Koi îi zâmbi înapoi și deschise gura.

– Și eu. Datorită ție, am avut ocazia să văd un film minunat. Mulțumesc.

Era și prima dată când mânca popcorn care avea caramel. Privind înapoi, își dădu seama cât de multe lucruri ratase în viață. Până acum, simțise că întreaga lui viață se rezumase la venirea în Est și la întâlnirea cu Ashley.

Așa că, acum că își atinsese scopul… ce ar fi trebuit să facă?

Pentru o clipă, a rămas acolo, cu privirea pierdută, încremenit pe loc.

Atunci cum rămâne cu viitorul, cu mine…

În timp ce mintea i se golește și el stă nemișcat, Julie îl privește – și înțelege greșit. O mână moale și delicată, deloc asemănătoare cu mâna aspră a unui bărbat, îi cuprinde obrazul lui Koi, iar ea își ridică fața. Buzele ei se apropie, iar Koi doar privește. Genele ei se coboară încet, ochii i se închid ușor, iar buzele i se deschid, pline de așteptare.

<Koi.>

– Ah!

Brusc, fără să-și dea seama, Koi îi îndepărtă mâna și făcu un pas înapoi. Ochii lui larg deschiși zăriră fața șocată a lui Julie. Abia atunci Koi își dădu seama ce tocmai făcuse — și fața i se albi imediat.

– J…Julie, eu… îmi pare rău. Doar că… eu… el se bâlbâi, căutând cuvintele potrivite, și deși mintea îi era în haos, un singur lucru îi venea mereu în minte — un singur lucru îi trecea prin cap. Acea voce blândă care îi striga numele, acele buze moi, respirația tremurătoare, brațele care îl strânseseră atât de tare încât îl dureau, și…

<Vreau să fii fericit.>

Ashley îi zâmbi.

<Foarte mult. Cel mai mult.>

Ochii lui Koi se deschiseră larg, iar el își ținu respirația. Ashley îl privi cu blândețe și îi spuse:

<Sper să fii cea mai fericită persoană din lume.>

Nu pot.

L-a lovit ca un fulger.

Julie, care își revenise prima, a luat cuvântul.

– Poate m-am grăbit puțin.

– Poftim?

Koi clipi, uitându-se în sfârșit la ea. Abia acum își aminti ce tocmai făcuse. Fața îi deveni brusc palidă. Uitase complet de Julie. Realizând asta, mintea i se goli și mai mult.

Julie a văzut expresia lui Koi și a zâmbit de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

– Ei bine, atunci eu plec. Ai numărul meu, aşa e? Tu ești cel care ar trebui să mă sune data viitoare.

Cu degetul arătător și cel mijlociu, ea apăsă ferm pe pieptul lui Koi, îi zâmbi strălucitor, apoi se întoarse și se îndreptă spre stația de metrou. Koi rămase acolo amețit, urmărind-o cum se îndepărta, și abia își reveni în fire odată ce ea dispăruse complet din vedere.

Un suspin profund îi scăpă de pe buze. Ce naiba am făcut? Rămase acolo o vreme, apoi începu să meargă fără țintă. Era weekend, iar în jurul lui treceau familii și cupluri, râzând fericite. Doar Koi mergea singur, cu privirea în jos.

– Ah!

Cineva s-a lovit puternic de umărul lui, dar el nici măcar nu a auzit o scuză. Bărbatul se îndepărtase deja mult. Koi s-a uitat scurt la el, apoi și-a continuat drumul.

Zgomotul haotic al orașului zumzăia în jurul lui, dar nimic din toate astea nu ajungea la urechile lui Koi. Mintea lui era ocupată cu un singur lucru.

De ce am reacționat așa?

Mai mult decât surprindere… era respingere. Asta ar fi mai corect. Credea că se simțise bine cu Julie. Simțise chiar și o mică atracție. Atunci de ce…

Fără niciun răspuns, se întoarse acasă. Intrând în camera lui umedă din subsol, reuși în sfârșit să-și dea drumul la respirația pe care o ținea în piept.

Voia să se prăbușească pe pat, dar nu putea. Nu putea trata cu atâta neglijență hainele prețioase pe care i le dăduse Ashley.

Descheie cu grijă cămașa, un nasture câte unul. Pentru cineva ca şi Koi, care purta mereu doar tricouri uzate, acest tip de cămașă albă de gală îi părea străină.

Dacă Ashley nu mi-ar fi cumpărat-o, nici nu m-aș fi gândit vreodată să probez așa ceva.

În timp ce acest gând îi trecu prin minte, mâinile lui Koi începură să încetinească. Ashley îi cumpărase aceste haine pentru ca el să se descurce bine la întâlnirea cu Julie.

Am stricat totul.

Desigur. Cum ar fi putut să zâmbească, să glumească și să se îndrăgostească de altcineva?

Singura persoană pe care o plac ești tu.

Mâinile lui, care strângeau nasturii, și-au pierdut încet puterea. Brațele i-au căzut pe lângă trup, fără vlagă. Koi stătea acolo, nemișcat.

Nu am vrut niciodată să fim doar prieteni.

Gândul a apărut de nicăieri. Vocea lui Ashley i-a răsunat din nou în urechi.

<Vreau să fii fericit.>

Imposibil.

Deodată, vederea i se încețoșă. Koi nu se mișcă din locul în care stătea.

Cum pot fi fericit… dacă tu nu ești cu mine?

<Hai să fim prieteni.>

Nu. Nu pot. Pur și simplu nu pot. Pentru că, pentru că eu…

Lacrimile care i se adunaseră în ochi au început în sfârșit să curgă, rostogolindu-se pe obraji și picurând pe podea. Koi a încercat să le rețină, dar de îndată ce o lacrimă cădea, alta îi lua locul. Și încă una. Și încă una.

În cele din urmă, nu s-a mai putut abține. Și-a frecat ochii cu dosul mâinilor și a plâns cu hohote. Credea că a trecut peste asta. Şi-a spus că asta era doar pentru a lămuri lucrurile nerezolvate, că tot ce mai rămăsese era vinovăția — și ajunsese atât de departe cu această convingere.

Dar totul era o minciună. Cum a putut să gândească așa? Că l-ar putea uita, că ar putea renunța la sentimentele lui pentru el și că ar putea pune capăt la tot.

Chiar și acum… încă îmi place de tine atât de mult.

Dar pentru Ashley, totul se terminase deja. Nu se va mai uita niciodată înapoi la Koi. Dacă ar fi vrut asta, nu ar fi spus niciodată că ar trebui să rămână prieteni. Poate că acesta era modul lui de a trage o linie – simțind sentimentele lui Koi.

Sentimentele mele nu s-au schimbat deloc.

Și, odată ce și-a dat seama de asta, lacrimile nu i s-au mai oprit. Pur și simplu îi curgeau pe obraji.

─ ▪ ─

– Ce naiba s-a întâmplat?

În seara următoare, Ariel l-a chemat pe Koi cu o expresie furioasă pe chip. Dus afară ca și cum era la un interogatoriu, Koi stătea cu privirea plecată în fața prietenei sale de multă vreme, într-un bar ieftin. Ariel nu i-a dat pace.

– Julie mi-a spus că a avut impresia că nu îţi place de ea. Nu e adevărat, aşa e? Niciunui bărbat nu ar putea să nu-i placă o persoană aşa ca Julie.

– Sigur că nu. Mi-a plăcut de ea.

– Atunci?

Tonul lui Ariel s-a asprit. Koi nu a putut niciodată să-i reziste de când erau copii. În cele din urmă, copleșit de carisma majoretei, a mărturisit ce s-a întâmplat. Ariel a ascultat cu sprâncenele încruntate, dar când Koi a ajuns la partea în care a respins sărutul lui Julie, ea a scos un suspin lung și dramatic.

– Ce naiba era în capul tău? Știi că erao insultă uriașă, aşa e?

– Știu. Mă simt groaznic din cauza asta.

Când şi Koi a răspuns sincer, Ariel și-a încruntat sprâncenele și a întrebat:

– Era primul tău sărut? Nu, nu-i așa? Tu și Ash probabil ați făcut totul. Îmi amintesc că era destul de rapid cu mâinile.

– A…asta e…

Era doar o presupunere din partea lui Ariel, dar fața lui Koi s-a înroșit ca focul ca răspuns. Văzând reacția lui, Ariel a ridicat o sprânceană suspicioasă.

– Ce-i cu privirea aia? Te comporți de parcă Ashley nici măcar nu te-ar fi atins…

“…”

Koi a rămas tăcut. Ochii lui Ariel s-au mărit.

– Nu se poate. Glumești, nu-i așa?

Vocea ei se înălță, plină de neîncredere.

– Vorbești serios? Nu te-a atins deloc? Ashley Miller?!

Koi, panicat, scutură repede din cap.

– N…Nu, desigur că nu. N…n…ne-am sărutat, cel puțin.

– V-aţi sărutat?

Ariel pronunță cuvântul pe un ton ironic, apoi scoase un suspin, de parcă nu-i venea să creadă ce auzea.

– Voi doi eraţi împreună mai mult de un an, nu-i așa? Și tot ce ați făcut era să vă sărutați? Atât?

Koi era încremenit, dar nu avea de ales decât să fie sincer. Era ceva peste care trebuia să treacă oricum, până la urmă. Totuși, nu putea să-și oprească fața să nu i se înroșească în timp ce își cobora capul.

– Eu… eram… neîndemânatic…

Ariel îl privi în tăcere pentru o clipă, apoi își bău berea dintr-o singură înghițitură. Trânti paharul gol pe masă și strânse ochii, mormăind cu voce joasă.

– Fii sincer. Ce naiba ți-a făcut ticălosul ăla?