După ce au scăpat de aglomerația străzilor și au condus o bucată lungă de drum spre periferia orașului, soarele începuse să apună când au ajuns la destinație. Privind umbrele alungite aruncate de copacii care mărgineau ambele părți ale drumului, Koi strânse ochii la silueta unei clădiri înalte care se ridica vag dincolo de vârfurile copacilor. Pe măsură ce se apropiau, clădirea a început încet să se contureze clar în — și era diferită de orice se așteptase el.

Ashley aruncă o privire spre Koi, a cărui gură rămăsese deschisă fără să-și dea seama, și luă cuvântul.

– Au cumpărat un castel din Franța și l-au mutat aici. Fiecare cărămidă era importată.

Deci este posibil…

Koi nu putea decât să privească uimit clădirea pe măsură ce se apropia. Un adevărat castel francez, de genul celui pe care îl văzuse doar în poze, se înălța în fața lui. După ce a coborât din mașină și și-a înclinat capul pentru a admira structura impunătoare, și-a dat seama că nu era doar inspirat de un castel – era vechi. Cu adevărat vechi. O pancartă a confirmat cuvintele lui Ashley: castelul avea peste 300 de ani și era transportat și reconstruit în întregime. Koi a înghițit în sec fără să-și dea seama.

Cât de scump trebuie să fie locul ăsta?

Un suspin îi scăpă, din cauza instinctelor sale de om sărac, incapabil să se bucure pe deplin de ceva atât de extraordinar. Totuși, realitatea era ceea ce era. Koi revizui rapid în minte suma totală a banilor economisiți și, simțindu-se mărunt în fața măreției restaurantului, își reaminti de hotărârea sa.

Ai economisit ca un posedat pentru asta. Chiar dacă pierd fiecare cent în seara asta… merită.

Respirând adânc, Koi se întoarse spre Ashley. Ashley îi înmânase deja cheile mașinii unui valet și aștepta ca şi Koi să finalizeze privitul în jurul său. Apoi a întrebat:

– Mergem?

– Da.

Koi dădu din cap cu hotărâre, întărindu-și încă o dată hotărârea. Trase încă o dată aer în piept înainte de a-l urma în cele din urmă pe Ashley.

─ ▪ ─

Poftim?

De îndată ce Koi deschise meniul cu mâini tremurătoare, ochii i se măriră de surprindere.

Ceva nu e bine.

Închise meniul și îl deschise din nou. Tot la fel. Cercetând rapid prețurile, Koi clipi repetat, nesigur dacă le citea corect. Observându-i reacția, Ashley îi vorbi de peste masă cu o voce calmă.

– Este un club privat. Prețurile nu sunt atât de mari. Asta nu înseamnă că mâncarea este mai proastă.

Abia atunci Koi a înțeles de ce nu existau informații online despre restaurant – nici măcar un site web. Privindu-l pe Ashley cu o expresie uluită, el a ridicat privirea spre el, iar el i-a zâmbit și l-a întrebat:

– Credeai că o să dai faliment sau ceva de genul ăsta?

– N…nu, nu e asta.

Koi scutură repede din cap, înroșindu-se la față. Negă, dar nu mai avea nimic de spus. Desigur că Ashley nu ar fi făcut așa ceva intenționat, dar, realist vorbind… posibilitatea îi trecuse prin minte. Ashley nu-și putea imagina cât de sărac era Koi. Nefiind în stare să găsească nimic de spus, Koi îi zâmbi timid în schimb.

– Credeam că va fi foarte scump, așa că… mulțumesc.

– Cu plăcere. Vrei să comand eu? Sau să cer un meniu în engleză?

Koi s-a uitat din nou la meniu, apoi l-a privit pe Ashley.

– Comandă tu. Eu voi lua același lucru ca tine.

Chiar dacă era în engleză, oricum nu ar fi înțeles nimic. Nu știa absolut nimic despre bucătăria franţuzească. În timp ce Ashley îl chema pe chelner și plasa comanda într-o franceză fluentă, Koi privea în tăcere. Când au rămas din nou singuri, el a întrebat:

– Când ai învățat franceza?

– Când eram copil. M-a obligat tatăl meu.

– O… înțeleg.

Tocmai când începea să simtă din nou distanța dintre ei, Ashley a spus:

– Dacă era spaniola, sunt sigur că te-ai fi descurcat mai bine. Întotdeauna ai luat note mai mari, nu-i așa?

Vocea lui Ashley era blândă, încercând în mod evident să-l determine pe Koi să se simtă mai încrezător, dar Koi a dat imediat din cap și a respins ideea.

– N…nu. Am uitat aproape tot… Nu mai sunt bun.

Ashley îl privi în tăcere. Tăcerea neplăcută îl determină pe Koi să-și dea seama prea târziu că spusese ceva greșit. Începu să transpire nervos, dar Ashley ignoră și trecu la următorul subiect.

– Data viitoare când mergem să mâncăm mâncare spaniolă, poți comanda tu pentru noi.

– O…o, sigur. O să fac asta.

Desigur că putea să se descurce cu atât. Koi dădu din cap cu înflăcărare — apoi ochii i se măriră.

– Stai… ne mai vedem?

Întrebarea lui nesigură era întâmpinată cu un zâmbet cald din partea lui Ashley.

– Desigur.

Ochii lui Koi se măriră și mai mult. Credea că seara asta va fi ultima dată. Neîncrezător, clipi din ochi către Ashley, care continuă:

– Nu mai suntem copii, Koi.

Vocea lui se îndulci ușor.

– Sincer, știu că te-am surprins ieri. Și eu eram confuz. Nu mă simțeam prea bine. Procesul a durat la nesfârșit și era nevoie să trec direct la următorul lucru.

Koi își aminti brusc articolul despre firma lui Ashley care câștigase un proces important și se concentră repede asupra a ceea ce spunea el.

– M-am gândit la asta și… orice s-ar fi întâmplat între noi era acum zece ani. Nu-i așa?

– Aşa e.

Koi dădu repede din cap, iar Ashley continuă.

– Orice eram înainte, totul e în trecut. Nu există niciun motiv pentru care nu putem s-o luăm de la capăt acum. Nu crezi?

– Bi…bine.

O rază de speranță a început să înflorească în interiorul lui Koi. Împreună cu un zâmbet ezitant, dar tot mai larg, inima lui s-a umplut de o așteptare tăcută și periculoasă. Poate… poate…

Ashley simte la fel.

– Koi.

Oare aștepta acest moment?

Ashley îi zâmbi. Și, brusc, Koi își putu vedea propria imagine din tinerețe reflectată în Ashley, care stătea acum în fața lui.

<Koi.>

Ashley deschise încet gura. Avea senzația că tot ce se întâmpla se derula cu încetinitorul.

<Îmi place de tine.>

– Ar trebui să fim…

Chiar când Koi era pe punctul de a lăcrima la acel zâmbet cald, Ashley spuse:

– Prieteni.

– Poftim?

Koi stătea acolo, zâmbind în continuare ca prostul, clipind. Nu procesase ce a spus Ashley. De parcă ceva ar fi intrat în scurtcircuit, tot ce reuși să spună era un sunet confuz. Ashley se aplecă în față și întrebă serios:

– Koi, ai auzit ce am spus?

Ashley îl privi peste masă. În cele din urmă, Koi înțelese, iar fața i se înroși brusc când realitatea îl lovi.

– O…o, da. Prieteni. Sigur. Hai să fim prieteni.

A rostit cuvintele cu greutate și a ezitat înainte de a adăuga:

– Adică… o să fim doar prieteni de acum încolo, nu-i așa?

Întrebă el cu precauție, pe jumătate sperând. Ashley zâmbi din nou și se lăsă pe spătarul scaunului.

– Da. De ce nu? Eram colegi de liceu. Chiar dacă eram împreună pentru scurt timp, asta era acum zece ani.

Nu era nimic incorect în ceea ce a spus Ashley. Totul se potrivea prea perfect, lăsându-l pe Koi fără niciun argument.

– Bi…bine.

Koi întinse cuvântul, dând încet din cap. Ceva în interiorul lui nu era bine, dar nu știa ce anume. Ce așteptase de la Ashley?

Şi-a spus că îi va fi de ajuns doar să-l revadă pe Ashley… dar oare sperase la mai mult?

Faptul că Ashley i-a spus că pot fi prieteni ar fi trebuit să-l determine să se simtă recunoscător. Atunci de ce se simțea așa? Rușinat, nerecunoscător și cu dorința de a se ascunde. Chiar în acel moment, un chelner a venit cu primul fel de mâncare și vinul.

Chelnerul a explicat felul de mâncare, dar Koi nu a auzit niciun cuvânt. Era încă amețit și avea nevoie de timp ca șocul să treacă.

După ce chelnerul a plecat, Ashley a ridicat paharul de vin spre Koi, care încă privea în gol.

– Să toastăm, Koi?

– Poftim? O…

Koi își reveni brusc și ridică repede paharul. La început apucă bolul, apoi, realizându-și greșeala, își mută nervos mâna pe piciorul paharului. Ashley așteptă răbdător, apoi vorbi.

– Pentru reîntâlnirea noastră.

Cu un zâmbet blând, a adăugat:

– Pentru prietenie.

Koi reuși să repete cuvintele.

– Pentru… prietenie.

Ashley ridică paharul și sorbi din vin. Koi sorbi și el cu grijă, dar, deși era sigur că vinul era ridicol de scump, nu simți niciun gust.

Ashley chiar a terminat-o cu mine.

Desigur că da. Au trecut peste zece ani. Și pe atunci, tot ce făcuseră era să se sărute.

În timp ce cobora încet paharul, privirea lui se întâlni cu cea a lui Ashley de peste masă. Acea față zâmbitoare nu determină decât să adâncească golul care se răspândea în pieptul lui Koi.