– P…pantalonii sunt prea scurți acum, așa că nu-i pot purta.

Koi a spus pe gură o scuză, dar expresia lui Ashley nu s-a schimbat.

– Și cămașa?

La întrebarea dură, Koi ezită înainte de a mormăi:

– Are mâneci scurte, așa că…

O cumpărase puțin mai mare pe atunci, așa că, tehnic vorbind, încă o putea purta. Acum era cu siguranță strâmtă – foarte strâmtă – dar erau singurele haine frumoase pe care le avea, toate de acum mai bine de zece ani, când Ashley i le cumpărase. Nu își permisese niciodată luxul de a-și cumpăra altele. Orice bani în plus mergeau direct în economii, cu o concentrare de neclintit.

Datorită acestui lucru, își atinsese obiectivul, ajunsese în Est și-l întâlnise din nou pe Ashley. Dar el nu avea de gând să spună toate astea. Nu voia să-l împovăreze pe Ashley.

Deși… simțea că deja stricase destul atmosfera.

Un suspin îi scăpă, iar Koi tresări. Ridică privirea și-l văzu pe Ashley, cu sprâncenele încruntate, privind în altă direcție.

– Era dreptul meu să ți le dau. Tu decizi cum le folosești.

Apoi Ashley a râs scurt și amar și a mormăit ca și cum ar fi vorbit singur.

– Deși chiar nu înțeleg de ce mai păstrezi haine care nici măcar nu ți se potrivesc.

– Dar…

Koi ezită, apoi mormăi cu voce tremurătoare:

– Cum aș putea arunca ceva ce mi-ai dat tu…

Ashley tăcu din nou. După o lungă pauză, scoase un alt suspin adânc și vorbi cu o voce încordată.

– Chiar ești…

Se opri. Koi, din ce în ce mai neliniștit, așteptă ca el să termine, apoi, în cele din urmă, nu s-a putut abține să nu vorbească.

– Ash…

– Am înțeles, Koi. Acum pleacă.

Koi ezită, dar Ashley, cu fața încruntată, îl îndemnă.

– Grăbește-te și pleacă. Sunt obosit.

– B…bine… scuze.

Koi nu a putut decât să-și ceară scuze în timp ce cobora din mașină. Imediat ce ușa s-a închis și a făcut doi pași, mașina a pornit. Koi a rămas privind-o până când a dispărut complet din vedere, apoi s-a întors și a pornit încet spre casă.

Oricum, nu mă așteptam la mare lucru.

Când a întors cheia și a deschis ușa, un scârțâit ascuțit a răsunat prin clădire. Mica cameră de la subsol era odată un spațiu de depozitare. Nu avea ferestre și mirosea a mucegai, dar Koi oricum nu putea simți mirosul, și s-a gândit că lumina soarelui de la munca de afară era suficientă. Cu chiria pe care și-o putea permite, asta era mai mult decât putea spera.

Sărăcia îl urmărea dintotdeauna. Nu era nimic nou. Singurul regret era modul în care-l întâlnise din nou pe Ashley.

Era frumos dacă era… mai bine.

Și abia atunci și-a dat seama – nici măcar nu se gândise la ce înseamnă “mai bine”. Chiar și în timp ce făcea duș și se urca în pat, tot nu găsise un răspuns. A adormit fără să ajungă la o concluzie.

─ ▪ ─

Nu a deschis ochii până după ora prânzului. Sunetul brusc al telefonului l-a trezit și, amețit, s-a frecat la ochi și a răspuns fără să se gândească.

– Da, alo… a mormăit el printre căscaturi, iar o clipă mai târziu, o voce se auzi în receptor.

– Koi?

– Ăăă…

Încă amețit, Koi abia a răspuns. Cel care sunase a repetat:

– Sunt eu, Koi. Ești încă în pat?

I-a mai luat câteva clipe să recunoască vocea. Când în sfârșit și-a dat seama, s-a ridicat brusc în șezut — și a căzut din pat cu un zgomot surd. După zgomotul puternic, s-a grăbit să ridice din nou telefonul.

– A…alo?

– Te simţi bine? Era o cădere destul de zgomotoasă.

– E…e în regulă! Nu-ți face griji. A…Ash? Tu ești, nu-i așa?

Chiar fără să-l vadă, Koi își putea imagina sprâncenele încruntate ale lui Ashley. Confirmând asta în grabă, auzi un râs la celălalt capăt al firului.

– Nu e cam repede pentru o confirmare?

– D…da…

Tonul acela glumeț i-a trezit vechi amintiri, iar fața lui Koi s-a relaxat. A râs chiar puțin, iar Ashley a continuat.

– Cum te simți fizic? Mai ești obosit?

– N…nu, mă simt bine. Am dormit foarte bine. Păi, ce s-a întâmplat? De ce m-ai sunat?

Koi a scuturat repede din cap și a întrebat. Vocea lui Ashley a revenit.

– Tu mi-ai spus să te sun, nu-i așa?

Desigur că da. Dar nu se așteptase ca Ashley să sune cu adevărat — mai ales atât de repede. Koi zâmbi, dar răspunse sincer.

– Credeam că ești supărat pe mine…

Ashley nu a răspuns imediat. În schimb, a schimbat subiectul cu ușurință.

– Ai spus că întâlnirea e mâine, aşa e? Dacă nu ai planuri azi, vrei să luăm cina împreună?

– A…azi?

Oferta imprevizibilă îl determină pe Koi să ridice vocea. Ashley răspunse cu același ton relaxat.

– Da. Am timp, iar tu ai spus că tu plătești.

Așa era. Dar ideea că Ashley ar suna primul și ar propune o întâlnire era ceva ce Koi nici măcar nu îndrăznise să-și imagineze. Mintea i s-a golit și tot ce putea face era să deschidă și să închidă gura. La celălalt capăt al firului, Ashley a adăugat:

– Dacă nu ai chef…

– N…nu! Nu e asta, doar că… eram surprins, atâta tot. Mi-ar plăcea foarte mult. Serios.

Cuvintele i-au ieșit din gură toate odată, iar odată ce și-a revenit, Koi a adăugat repede:

– Mulțumesc că m-ai sunat atât de repede.

Fața îi ardea. Încă agitat, îi mulțumi, iar vocea amuzată a lui Ashley se auzi din nou.

– Nicio problemă. Din moment ce tu plătești cina, eu aleg locul. Știu un loc bun.

– A, bine.

Singurele restaurante pe care le cunoștea Koi erau localuri ieftine, precum Green Bell. Orice ar fi ales Ashley, ar fi fost scump. Dar Koi se hotărî. Pur și simplu își va lua toți banii pe care îi avea. Când altcândva ar mai avea o șansă ca asta? În timp ce se hotăra, Ashley întrebă:

– Atunci vin să te iau la ora șase. E bine?

– Păi…

Koi era pe punctul de a spune că va ajunge acolo singur, dar s-a oprit. Camioneta firmei era încă la Nelson, iar el de obicei lua metroul sau autobuzul. Dacă mergeau la un restaurant elegant, avea nevoie de o mașină. Ar trebui să închirieze una? Ar avea timp să găsească ceva decent?

Gândurile îi zburau prin cap, dar Ashley a spus:

– Tu plătești cina, așa că eu mă ocup de transport. Ți se pare corect?

– Păi… da.

Koi se gândi și dădu din cap. Era rezonabil. Nu mai erau împreună. Împărțirea responsabilităților, era ceva normal între prieteni. De fapt, dacă ar fi închiriat o mașină ca să-l ia pe Ashley, ar fi putut depăși limita. Relația lor nu mai era ce era odată, iar el trebuia să fie atent. Koi își întări hotărârea și spuse:

– Atunci las asta în seama ta. Ne întâlnim la șase – acolo unde ne-am luat rămas bun ieri.

– Sună bine.

Ashley era de acord imediat, apoi a adăugat:

– Un costum lejer e bine. Poartă doar cămașă și cravată. Și asigură-te că porți pantofi eleganți.

– A, bine.

Koi se uită la adidașii lui uzați și dădu din cap. Imediat ce convorbirea se termină, se grăbi să-și pregătească ținuta. Singurele haine decente pe care le avea erau cele pe care Ashley i le cumpărase cu mult timp în urmă. Dar Ashley știa deja asta, așa că probabil nu va fi prea șocat. Koi mai avea și o cravată ieftină și o pereche de pantaloni.

Scoase pantofii eleganți pe care îi ascunsese. Îi purtase doar de câteva ori – erau practic noi, dar se depusese praf pe ei. Luă o perie și îi lustrui repede. După ce făcu un duș și se schimbă, era aproape ora întâlnirii.

─ ▪ ─

Mașina lui Ashley a sosit exact la timp. Koi aștepta deja afară și s-a urcat repede în mașină în momentul în care Bentayga a oprit. A încuiat ușa singur.

– Să mergem. Nu e sigur aici.

Ashley a râs ușor la obiceiul lui Koi de a verifica împrejurimile, apoi a pornit mașina. Abia după ce au părăsit cartierul și au ajuns pe șoseaua principală, Koi s-a relaxat în sfârșit.

Data viitoare, ar trebui să ne întâlnim în altă parte.

Văzând mașina strălucitoare a lui Ashley, Koi se simțea mereu neliniștit. Gândul la un jaf, la faptul că Ashley ar putea fi împușcat, îl umplea de vinovăție. Asta nu se putea întâmpla. În niciun caz. Hotărât să nu lase acele gânduri să-i strice seara, Koi și-a schimbat intenționat tonul și a luat cuvântul.

– Mulțumesc că ai venit să mă iei. Unde mergem?

Ashley a dat un răspuns scurt, dar Koi nu l-a înțeles. A clipit confuz, iar Ashley a lămurit:

– E în franceză. M, O, N…

În timp ce Ashley îl silabisea, Koi îl tastă repede pe telefonul său. Traducerea apăru pe ecran.

– Plăcerea mea.

– De ce în franceză?

– E un restaurant francez.

Koi intră imediat în panică. Nu știa nimic despre mâncarea franţuzească. Auzise odată ceva despre melci – asta urmau să mănânce?

A încercat să caute restaurantul, dar nu a găsit nici măcar un site web. În timp ce Koi se agita din ce în ce mai neliniștit, Ashley își ținea ochii pe șosea, cu o expresie calmă. Mașina aluneca pe străzile aglomerate de weekend spre destinația lor.