În jur era liniște. Koi stătea nemișcat, privindu-l fix pe Nelson. Dintr-o dată, se simți ca și cum era dus înapoi în acea perioadă în care nu era altceva decât un om mărunt și demn de milă. Versiunea tânără și îngrozită a lui însuși — care obișnuia să se ghemuiască la vederea lui Nelson — reapăru brusc. Credea că uitase de mult, dar, evident, nu era așa. Gura i se uscă, iar gâtul îi ardea — nu putea scoate niciun sunet.

Părea un coșmar care nu ar fi trebuit să fie posibil. Koi nu se putea mișca; stătea pur și simplu acolo, blocat pe loc. Timpul părea să se întindă la nesfârșit.

Nelson era cel care a rupt în cele din urmă tăcerea. Deși era deja aproape seară, arăta de parcă tocmai se trezise din somn, căscând leneș cu fața dezordonată, apoi s-a dat la o parte.

– Intră, a mormăit el cu un ton leneș și târâit, căscând din nou în timp ce se scărpina în cap. Koi își reveni în sfârșit. Se grăbi să intre, unde îi apăru în fața ochilor un interior luxos. Văzuse deja din exterior că şi conacul era mare, dar interiorul era la fel de uimitor – atât de spațios și extravagant încât îl determină să se oprească pentru o clipă. Adunându-se repede, Koi vorbi.

– Păi, unde e zona care e distrusă?

Temându-se că vocea ar putea tremura, vorbi încet. Nelson nu reacționă cu adevărat – doar se îndepărtă clătinându-se într-o direcție. Scara se bifurca la stânga și la dreapta, se unea în centru, apoi se bifurca din nou. Koi îl urmă în tăcere, încercând să-și calmeze inima care bătea cu putere.

Nu și-ar fi imaginat niciodată că îl va revedea pe Nelson. Înainte de absolvire, Nelson intrase în bucluc și părăsise școala. Nimeni nu-l mai văzuse de atunci. Și totuși, iată-l aici, pe Coasta de Est. Și, judecând după conac, era clar că era bogat. Casa imensă, cu podele de marmură și ornamente aurii peste tot, practic striga “bogăție”.

Dar pentru Koi, era ceva mult mai important.

Se pare că nu m-a recunoscut.

Reacția lui Nelson era absolut firească. Exact genul de reacție pe care te-ai aștepta să o ai de la un proprietar care își întâmpină un tehnician – nimic mai mult, nimic mai puțin.

Ei bine, Elle a spus că m-am schimbat mult.

Cel mai șocant lucru era să-și dea seama că acum se uita de sus la capul lui Nelson. Pe atunci, Nelson părea atât de copleșitor de înalt. Dar acum era mai scund decât Koi. Probabil de înălțime medie sau chiar puțin sub medie. Koi era pur și simplu mai scund – și mult mai slab. Gândindu-se la asta, se simți ciudat.

Deci, deja chelește…

Când Koi observă că părul lui Nelson se rărea în creștet, bărbatul deschise o ușă.

– Aici este.

Nelson îl dusese într-un salon de la etajul al doilea. Judecând după dezordinea creată de sticlele goale și gunoiul împrăștiat, se ținuse o petrecere cu o seară înainte. Împrăștiați pe acolo erau câțiva bărbați și femei – bând sau leșinați, încă în stare de mahmureală. Koi îi ignoră și se grăbi spre mica bucătărie, situată în lateralul salonului. Chiuveta pe care trebuia să o repare se afla acolo. Desigur, era și ea într-o dezordine totală.

Înainte de a o repara, a început prin a curăța gunoiul aruncat peste tot – când voci puternice s-au auzit din spatele lui.

– Ce naiba, a mai apărut cineva?

La întrebarea, rostită cu voce îngroșată de băutură, Nelson a răspuns la fel.

– A venit să repare apa. Ignoră-l.

– Credeam că cineva încearcă să ne distrugă paradisul sau ceva de genul ăsta.

O altă voce s-a alăturat cu un chicotit. Când Koi s-a uitat întâmplător în sus în timp ce aduna gunoiul, a văzut – ei aspirau pudră albă de pe masă. A încremenit. Avertismentul șefului său i-a răsunat în minte și a devenit clar cum ajunsese Nelson bogat.

– La naiba, marfa ta e cea mai bună. De unde faci rost de gunoiul ăsta de calitate superioară?

Lauda, însoțită de suspine, i-a confirmat bănuielile lui Koi. Nu era timp de pierdut. A început să se miște mai repede. Nu se putea gândi decât să termine munca și să plece de-acolo. În spatele lui, Nelson a chicotit și a spus:

– Ți-am spus, nu? Numai eu pot face rost de marfa asta. Să nu-ți vină idei ciudate. Dacă te pui cu mine, nu o să scapi nevătămat.

În ciuda vorbirii sale neclare, era o amenințare destul de înfiorătoare. Desigur, Koi nu avea nicio intenție să se încurce cu traficanții de droguri. Se grăbi să deschidă robinetul și să evalueze problema. Apoi, un alt bărbat a luat cuvântul.

– La naiba… trebuie să fie frumos să fii un Alfa Extrem. Am auzit că pot face toate astea non-stop fără nicio problemă. Nu se îmbată, nu devin dependenți… La naiba, plus că au bani de aruncat.

Un miros înțepător s-a răspândit prin cameră. Koi s-a gândit că ar putea fi țigări, dar ceea ce a zărit din colțul ochiului nu părea a fi o țigară obișnuită. Un alt tip a aprins-o și a întrebat:

– Erai acolo, aşa e? La petrecerea cu feromoni. Nu acolo se consumă cele mai multe droguri?

– Vreau să știu cum e. Se spune că e plin de Alfa Extremi. Chiar au toți ochii violet?

– Băuturi alcoolice de calitate și droguri peste tot. Și se spune că oamenii fac sex cu oricine.

– Paradisul, omule.

– Raiul pe Pământ.

În spatele lui se auzi un hohot de râs. Koi detașă în tăcere țeava de scurgere și inspectă depunerile din interior. Așa cum se aștepta, erau bucăți de mâncare și mizerie neidentificată care înfundau țeava. În timp ce le curăța, vocea lui Nelson se auzi din nou.

– Ei se cred grozavi, dar nu-și mai amintesc nimic odată ce feromonii lor ating nivelul maxim. Fără marfa mea, petrecerile alea nici măcar nu încep…

Una dintre femei, care ascultase lăudăroșenia lui, a întrebat:

– Deci, chiar și în afara petrecerilor, faci afaceri cu acei Alfa Extremi? Ai numerele lor lor și tot ce trebuie?

– Desigur. Cine crezi că sunt? Cine altcineva din acest oraș poate oferi constant acest nivel de calitate?

Apoi, a început să enumere cu mândrie numele unor Alfa Extremi foarte cunoscuţi. Politicieni, vedete, directori executivi, profesori renumiți – toată lumea asculta cu admirație pe măsură ce numele se succedau.

– Atunci, chiar dacă se întâmplă ceva, nu ai de ce să-ți faci griji.

La această remarcă, Nelson dădu din cap cu satisfacție.

– Evident. Știi cine e avocatul meu?

La auzul numelui care a urmat, mâinile lui Koi s-au oprit din mișcare înainte ca el să-și dea seama.

– Ashley Miller. Ai auzit de el, aşa e? Tipul ăla de la Firma de Avocatură Miller.

– Poftim?!

– Miller? Serios?!

De parcă ar fi exprimat șocul lui Koi în locul lui, oamenii din jur au început să strige.

– Locul ăla e incredibil de scump! Și Ashley Miller e avocatul tău?

– Nu se poate. Minți, nu-i așa?

– Da, cam exagerezi.

Pe măsură ce ironia continua, Nelson s-a înfuriat imediat, vocea lui devenind agresivă.

– Nenorociților, ce, credeți că mint? Ashley Miller era subordonatul meu în liceu!

Koi aproape că a țipat de groază. Abia a reușit să se abțină, dar reacția celorlalți nu era cu mult diferită.

– Frate, ai mers prea departe.

– Redu doza de droguri, amice.

– Serios, îți prăjește creierul. Ca tipul ăla.

Râsetele au izbucnit din nou. Toată lumea râdea cu voce tare, cu excepția a două persoane. Koi și Nelson.

Cu fața roșie de furie, Nelson s-a ridicat brusc și a plecat furios. Când s-a întors, ținea o armă în mână.

– Tăceți naibii din gură, ticăloșilor!

a țipat Nelson. Koi s-a uitat în jur panicat, dar ceilalți au râs și mai tare. Probabil erau prea drogați ca să înțeleagă ce se întâmplă. Koi, acum palid ca un cearșaf, a privit cum Nelson a apăsat pe trăgaci – iar apoi un foc de armă asurzitor a răsunat în aer.

Poliția a sosit în zece minute după ce un vecin a sunat la poliție – și i-a arestat pe toți cei prezenți la fața locului.

Din păcate, Koi se afla printre ei.

─ ▪ ─

Strigăte, suspine și sforăituri umpleau spațiul din toate direcțiile. Ghemuit în celula înghesuită, Koi se simțea încă amețit. Nu-i venea să creadă că era închis în închisoare. Tot ce făcuse era să repare o chiuvetă – de ce se afla acolo?

Insistase că nu avea nicio legătură cu asta încă din momentul în care era arestat, dar polițiștilor nu le păsa. Pur și simplu l-au băgat laolaltă cu restul, aruncându-i pe toți în aceeași celulă. Acum era blocat acolo, umăr la umăr cu drogații – și cu Nelson.

Ce să fac…

Capul îi era plin de imagini cu drogurile pe care le consumaseră. Dacă asta îi va aduce cazier? Gândul ăsta îi dădea dureri de cap. A scos un suspin lung.

– Nelson, fă ceva!

Strigă brusc cineva. Cei care erau măcar parțial conștienți își îndreptară atenția spre Nelson. Și Koi se uită reflex. Nelson îi răspunse cu enervare.

– Ce naiba vrei să fac? E numai vina ta!

Cel care strigase înapoi nu se lăsă intimidat.

– Ai relații, aşa e? Sună pe cineva. Scoate-ne de aici!

– Pe cine naiba ar trebui să sun?

Nelson a râs disprețuitor, complet incredul — până când cineva a strigat din senin.

– Ashley Miller! El e avocatul tău, nu-i așa?!

La auzul acestui nume imprevizibil, Nelson încremeni complet.