– Încă nu l-ai văzut? a întrebat Ariel, încruntându-se, în timp ce luau prânzul împreună în weekend, ca reacție la mărturisirea lui Koi. Ruşinat, Koi se înroși și mormăi:

– Păi, da… Eram ocupat.

– Nu ai venit aici ca să te întâlnești cu Ash? Ce ar putea fi mai urgent decât asta?

Chiar în acel moment, chelnerul a sosit cu băuturile și mâncarea lor. Odată ce totul era aranjat și chelnerul a plecat, Ariel a vorbit din nou.

– Să fim sinceri – ai văzut și ai auzit lucruri, și acum crezi că nu va merge, nu-i așa? E în regulă chiar dacă renunți. E de înțeles pe deplin să fii dezamăgit. Sincer, aș fi bucuroasă să se întâmple asta.

– Nu, nu e așa.

Koi clătină din cap, negând cu nerăbdare.

– Adică, cum aș putea să fiu dezamăgit când nici măcar nu l-am văzut încă? Doar că, știi… între căutarea unei locuințe și muncă, n-am avut timp…

– Știi că asta e doar o scuză, aşa e?

Ariel nu se schimbase. Încă nu tolera fuga sau găsirea de scuze. Koi ezită, apoi în cele din urmă vorbi cu dificultate.

– Să fiu sincer… pur și simplu nu am curaj.

– După ce ai venit până aici?

– Aşa e.

Koi zâmbi amar și începu să adune fără vlagă cartofii prăjiți din farfurie.

– Acum că mă gândesc că s-ar putea să-l văd… nu e ușor. Dacă Ash m-a uitat? Chiar dacă își amintește… dacă are o relație cu altcineva? N-aș fi decât o pacoste…

Vocea lui se stinse, lipsită de încredere.

Știa deja că Ashley nu era căsătorit. Ashley Miller era unul dintre cei mai faimoși avocați de pe Coasta de Est și unul dintre cei mai bogați oameni din America. Articolele și știrile despre el apăreau constant. Era ușor să afli detalii despre viața personală a lui Ashley Miller. Koi văzuse deja nu doar fotografii recente cu Ashley, ci chiar și poze cu tatăl său, Dominic Miller.

Dominic Miller se pensionase cu nişte ani în urmă, predase firma fiului său și, de atunci, dispăruse din ochii publicului. Chiar și în puținele fotografii rămase – făcute cu mult timp în urmă – un lucru era evident: Ashley semăna foarte mult cu tatăl său. Mai ales părul blond platinat, care tindea spre argintiu, și ochii violet.

Dar nu e la fel.

Koi și-a clarificat asta în minte. A acceptat că Ashley probabil nu mai era așa cum era odată. Dar nu era de acord cu acel comentariu: “E cu adevărat fiul tatălui său.” Toată lumea spunea că arătau ca două picături de apă, dar cu cât se uita Koi mai mult, cu atât păreau mai diferiți. Mai ales, fața rece, șerpuitoare și nemiloasă a lui Dominic Miller, comparată cu cea a lui Ashley? Toată lumea probabil era oarbă.

Asta pentru că… şi Koi încă îl vedea pe Ashley zâmbindu-i larg, ca și cum era ieri. De aceea nu putea să creadă ce se spunea despre el și nu avea curajul să se convingă cu ochii lui.

Ce s-ar întâmpla dacă s-ar reîntâlni cu Ashley? Își imaginase asta de atâtea ori, dar acum că putea deveni realitate, frica îi luase locul.

Dacă nu vrea să mă vadă…

În timp ce Koi își coborî privirea, lipsit de încredere, Ariel nu spuse nimic o vreme, încruntându-se. În cele din urmă, schimbă subiectul. La urma urmei, era o problemă între ei doi. Nu era problema nimănui să se amestece, iar ea nu avea nicio intenție să o facă. Bârfele despre viața amoroasă a cuiva erau ceva ce făceau adolescenții. Ei erau adulți acum. Toate deciziile era nevoie să fie luate de ei înșiși, iar consecințele le reveneau doar lor.

Dacă el va renunța în cele din urmă, probabil că ar fi cel mai bine.

Asta era ceea ce gândea ea — până când a auzit o voce.

– O, draga mea Elle.

Ridicând privirea la auzul vocii, zări un chip cunoscut care o privea de sus.

– Ah, spuse Elle, lăsând sandvișul jos, și o întâmpină pe femeie cu un zâmbet strălucitor.

– Julie, bună. Nu ne-am mai văzut de mult. Ce mai faci?

După ce se îmbrățișară ușor, Julie se îndreptă și zâmbi.

– Ce coincidență norocoasă să te întâlnesc. De fapt, chiar voiam să te văd.

În timp ce vorbea, Julie aruncă o privire peste masă. Ariel observă că se uita pe furiș la Koi și luă cuvântul.

– Julie, el este colegul meu de liceu, Koi.

– Încântată de cunoștință, eu sunt Julie. Mă bucur să te cunosc.

Julie i-a întins mâna cu încredere lui Koi, cu fața strălucind de bucurie. Ariel cunoștea bine genul acesta de situație. Oricine putea vedea că Julie era clar interesată de Koi — iar Ariel nu a ratat ocazia.

– Vrei să iei prânzul cu noi? Ești aici singură?

Julie a răspuns imediat.

– Nu, deloc — de fapt, tocmai voiam să plec, pentru că nu mai erau locuri libere.

Amândouă s-au întors să se uite la Koi. Desigur, el nu avea niciun motiv să refuze.

– Mulțumesc.

Imediat ce a acceptat, Julie a tras scaunul dintre Koi și Ariel cu un zâmbet și s-a așezat. Ariel a făcut semn unui chelner să-i aducă un alt meniu și l-a observat în tăcere pe Koi.

După ce a terminat liceul, Koi crescuse brusc cu peste zece centimetri. Umerii i se lărgiseră, iar chipul frumos care se potrivea atât de bine cu travestiul devenise mai masculin. Sincer, nimeni nu ar fi putut prevedea o astfel de transformare. Majoritatea colegilor lor de liceu nu l-ar mai recunoaște acum. Nici măcar Ashley.

Nici eu nu mă așteptam ca şi Koi să devină un bărbat atât de chipeș.

Era un adult în toată firea acum, dar Koi încă avea un farmec băiețesc, care îi conferea o prezență revigorantă. În liceu, avea o înfățișare slăbuță și fragilă și o atitudine posomorâtă, dar acum nu mai era nici urmă de asta. Dimpotrivă, Koi probabil că ar fi destul de popular acum — la fel cum femeia din fața lui îi arăta un interes evident.

Singura problemă a lui Koi era cât de stângaci era.

Dar chiar și asta ar putea face parte din farmecul lui. Imaginea lui inocentă și tinerescă era, de fapt, un plus.

Nici Julie nu-și putea ascunde zâmbetul. Privindu-l pe Koi cum se bâlbâia la răspunsuri în timp ce Julie conducea conversația cu ușurință, Ariel sorbi din băutura ei cu satisfacție. Începuse să creadă că era timpul să se retragă și să le lase spațiu.

Și, la sfârșitul mesei, Koi și Julie își schimbaseră datele de contact.

─ ▪ ─

Într-o după-amiază de vineri, Koi, urmând instrucțiunile șefului său, a ajuns la o vilă din suburbii. După ce s-a luptat cu traficul aglomerat, a intrat în sfârșit pe un drum liniștit prin pădure. Viața era agitată, dar se adapta surprinzător de bine. În acel weekend, avea planuri să vadă un film cu Julie. Era prima dată de când ajunsese pe Coasta de Est când își făcea planuri cu altcineva în afară de Ariel. Faptul că nu era cu Ash îi apăsa pieptul.

Dar nu se putea face nimic. Săptămâna trecută, Koi își adunase în sfârșit curajul să meargă să-l vadă pe Ashley. Se forțase să intre în clădirea strălucitoare unde se afla firma de avocatură, reprimându-și emoțiile care îi strângeau pieptul – doar pentru a fi oprit de pază. Imediat ce spusese că voia să-l vadă pe Ashley Miller, era dat afară. Îl trataseră ca pe un vagabond sau ca pe un potențial terorist.

<Desigur că așa au făcut.>

Ariel spusese cu fermitate după ce Koi îi povestise ce se întâmplase.

<Acum înțelegi? Ashley Miller este cineva căruia nici măcar nu-i mai poți transmite un mesaj.>

Koi își dădu seama că luase lucrurile prea ușor. Dar asta nu însemna că putea pur și simplu să renunțe. Avea nevoie de o altă abordare — ceva mai mult decât să se prezinte și să-și lase numele. Cufundat în gânduri în timp ce conducea, ajunse curând la destinație.

Casele luxoase aliniate de-a lungul drumului erau situate la o distanță considerabilă de stradă, iar totul în jur era straniu de liniștit. Văzând mașinile de lux parcate în fața conacului, Koi și-a luat uneltele din camioneta sa ponosită și s-a îndreptat spre ușa din față.

Sarcina lui era să verifice chiuveta din bucătărie, care nu se scurgea corespunzător. Potrivit șefului său, când proprietarul a cumpărat casa, firma lor se ocupase de toate lucrările de amenajare interioară și de construcție, iar de atunci asigurase întreținerea periodică. Cu alte cuvinte, era un client fidel.

Koi își drese gâtul și apăsă pe sonerie. În timp ce își amintea avertismentul șefului — “E un client dificil. Încearcă să nu vorbești prea mult cu el” — auzi pași înăuntru, iar în scurt timp ușa se deschise.

– Bună ziua, eu sunt…

Koi începu cu un zâmbet și o formulă de salut pregătită dinainte — dar încremeni pe loc.

Bărbatul care stătea în fața lui părea că tocmai se dăduse jos din pat, purtând pantaloni de pijama și un halat, cu părul zburlit în toate direcțiile. Ochii pe jumătate închiși și tenul palid îl determinau să pară aproape bolnăvicios, dar nu asta l-a șocat pe Koi.

Chiar dacă trecuseră peste zece ani, Koi îl recunoscu imediat. Cum ar fi putut să uite? Era chipul bărbatului care îi transformase viața într-un adevărat iad — înainte ca Ashley să-l salveze.

Nelson.

Fața lui Koi deveni palidă în timp ce îl privea fix, complet încremenit.