Din momentul în care a pășit în aeroport, Koi s-a simțit de parcă și-ar fi pierdut mințile. Coasta de Est era complet diferită de Coasta de Vest, unde locuise până atunci — chiar și aerul era diferit. Lumina soarelui arzător și briza răcoroasă, dar blândă, care contrasta cu asta — nimic din toate astea nu se simțea aici. Nici măcar zâmbetele relaxate ale oamenilor alături de care era obișnuit nu existau.

Speriat de valul de oameni care treceau repede pe lângă el cu fețe inexpresive, a tras umerii și a mers mai departe. Cerul gri care se întindea deasupra lui, în loc de cerul albastru limpede pe care îl cunoștea, i se părea ciudat. Koi și-a tras cu grijă bagajele, evitând oamenii care se năpusteau înainte ca niște cai de curse, cu ochii ațintiți doar în față.

După ce a ajuns în sfârșit la motelul pe care îl rezervase în avans și și-a despachetat lucrurile, primul lucru pe care l-a făcut era să caute un loc unde să locuiască. Chiar și când mergea cu metroul, văzând oamenii cum se ciocneau unii de alții și continuau să meargă fără să arunce o privire — totul era necunoscut. Se simțea de parcă ar fi ajuns într-o altă dimensiune și a lăsat orele să treacă în stare de amețeală.

– Koi, bine ai venit!

În clipa în care a deschis ușa și l-a văzut, fosta lui colegă de clasă l-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă, și abia atunci Koi s-a simțit relaxat, îmbrățișând-o la rândul său.

– A trecut ceva vreme, Elle. Ce mai faci?

– Desigur, eram bine. Intră.

Elle s-a dat la o parte fără ezitare și l-a lăsat să intre. Koi i-a înmânat buchetul de flori pe care îl adusese la intrare, apoi s-a oprit când a văzut în casă un bărbat pe care nu-l recunoștea. Bărbatul a zâmbit și i-a întins mâna.

– Bună ziua, am auzit multe despre dumneavoastră. Sunt Garrett White. Iubitul lui Elle.

– A, încântat de cunoștință. Eu sunt Connor Niles, fostul coleg de clasă al lui Elle. Poți să-mi spui Koi.

După ce și-au strâns ușor mâinile, Ariel a intervenit.

– Ți-e foame? Mâncarea e aproape gata. Vrei să începi cu un pahar? Am pregătit niște vin.

Ariel l-a condus pe Koi în sufragerie și s-a întors curând cu un pahar de vin. În timp ce ei terminau pregătirile, Koi sorbea din vin și îi observa.

Conform celor spuse de Ariel în prealabil, Garrett era jurnalist și lucra la aceeași firmă media ca și ea. Locuiau împreună, de vreo șase luni, și, până acum, lucrurile păreau să meargă bine. Schimbau glume în timp ce puneau masa și păreau perfect sincronizați chiar și fără să vorbească – păreau foarte familiarizaţi unul cu celălalt.

Odată ce pregătirile erau finalizate și s-au așezat la masă, Koi a deschis ochii mari de surprindere la vederea mesei îmbelșugate. Văzându-i reacția, Ariel s-a așezat și l-a întrebat:

– Probabil ești obosit după călătorie. Ai reușit să găsești un loc unde să stai?

Koi a primit o porție de salată pe care ea i-a servit-o și a răspuns:

– Caut încă. Am văzut câteva locuri azi, dar voi începe să caut serios de mâine.

– Chiria nu e o glumă pe aici, a spus Garrett cu o privire îngrijorată. Koi nu putu decât să râdă ruşinat — era ceva pentru care se pregătise deja. De fapt, unul dintre motivele pentru care Ariel ajunsese să locuiască alături de Garrett era tocmai acesta. Având în vedere chiria exorbitantă, nu era neobișnuit să-ți cauți un coleg de apartament. Koi își dădu seama că probabil va trebui să-și găsească și el un loc de genul acela.

– Nu e mai bine pe Coasta de Vest? Vremea e frumoasă și toate cele.

Înainte ca şi Garrett să-și termine întrebarea, Ariel îl întrerupse.

– Nu e rău să locuiești măcar o dată într-un alt stat. Și eu am venit până aici.

Ariel se mutase pe Coasta de Est la scurt timp după absolvire. De atunci, ea lucrase ca jurnalistă, își construise o carieră solidă și era acum destul de cunoscută. Ea îl ajutase destul de mult pe Koi să ajungă aici.

Când a anunțat că va veni pe Coasta de Est la scurt timp după moartea tatălui său, toți cei care îl cunoșteau au reacționat cu surprindere. Era o reacție atât de previzibilă, încât lui Koi nu i s-a părut deloc ciudată.

De ce atât de brusc?

Toată lumea avea aceeași întrebare. La urma urmei, Koi își trăise întreaga viață în același oraș, iar acum spunea că se va muta undeva unde nu avea nicio legătură — undeva complet opus. Era firesc să fie curioși. Dar Koi a răspuns doar că pur și simplu voia să plece. Singurii care știau adevăratul motiv erau Ariel și Bill.

I-au trebuit ani de zile să strângă suficienți bani pentru biletul de avion și să supraviețuiască până când și-a găsit un loc de muncă pe Coasta de Est. Dar, în cele din urmă, Koi a reușit. A ajuns aici.

– Încă nu-mi vine să cred că ești cu adevărat aici.

După masă, în timp ce stăteau în sufragerie și beau, Ariel a luat cuvântul. Ea chiar nu crezuse că şi Koi va veni pe Coasta de Est. Poate că se gândise că el va vorbi mult despre Ash, dar nu va duce niciodată planul la bun sfârșit. Chiar și când auzise că şi Koi și Ashley se despărțiseră, Ariel reacționase la fel. Sincer, dacă Bill nu era martor direct la situație, probabil că nici el nu l-ar fi crezut pe Koi.

Koi își amintea încă foarte bine ziua în care cei trei stăteau în Green Bell și discutau despre toate. La început, Ariel se încruntase, neîncrezătoare, la mărturisirea lui Koi. Dar odată ce Bill a confirmat totul cu o expresie serioasă, ea nu mai avea nimic de spus.

Asta nu însemna însă că era de acord cu decizia lui Koi. Să se mute în cealaltă parte a țării doar ca să-l vadă pe Ashley? Era o idee ridicolă. De fapt, atât Bill, cât și Ariel credeau că şi Koi va renunța de unul singur. Era prea logic. Să urmărească pe cineva alături de care nici măcar nu putea lua legătura, pe cineva dintr-o relație care se terminase deja?

Dar Koi a venit oricum. Ariel își amintea ziua în care el o sunase. Nu doar acea zi – chiar și acum, stând în fața lui, tot nu i se părea real. Că şi Koi chiar o făcuse.

Trecuseră aproape zece ani de la acea zi. Koi muncise fără încetare ca să strângă bani și, în sfârșit, ajunsese aici. Ariel nu putea să nu se emoționeze. Trecuseră deja câțiva ani de când plecase și ea de pe Coasta de Vest. Curând, stăteau de vorbă despre vremurile de demult.

– Ce mai face Whitney? E bine?

Ariel a întrebat cu afecţiune despre fosta lor colegă de liceu – care era și sora ei. Koi a răspuns cât a putut de bine. Una dintre surorile ei se căsătorise imediat după absolvire și avea deja al treilea copil. Alta începuse o mică afacere care mergea destul de bine. O altă persoană se mutase într-un alt stat și pierduseră orice legătură cu ea.

– Bill se transferă la o nouă echipă de data asta.

La auzul acestor cuvinte, Ariel răspunse absentă: “Serios?”, în timp ce sorbea din vinul ei. Bill devenise profesionist și juca pentru o echipă de hochei. Probabil se afla printre primii cinci cei mai de succes dintre foștii lor colegi de clasă.

În timp ce își aminteau cu bucurie, Garrett, care râdea și intervenea ocazional, s-a alăturat brusc conversației.

– Dar Koi, de ce ai venit aici? Nu cred că ți-era ușor să-ți părăsești orașul natal. Toți prietenii tăi sunt acolo, nu-i așa?

Puțin amețită, Ariel i-a aruncat lui Garrett o privire ascuțită. Voia să-l avertizeze că a pus o întrebare inutilă, dar Koi a oprit-o.

– E în regulă, Elle. Garrett, ai dreptate. Am venit aici pentru că am o speranță.

– Ce fel de speranţă?

De data asta, Garrett o privi pe Ariel în căutarea aprobării și întrebă cu prudență. Ariel suspină și răspunse în locul lui.

– A venit să se întâlnească alături de cineva. Ești mulțumit acum?

– A, înțeleg… Atunci nu crezi că nu e chiar necesar să rămâi aici? Ai putea pur și simplu să-l vizitezi.

Ariel, care își așezase picioarele pe genunchii lui Garrett, le-a coborât și i-a cerut scuze lui Koi.

– Îmi pare rău, Koi. Și el e jurnalist, așa că vorbește mult. Să scormonească în lucruri face parte din meseria lui.

– Elle, voiam doar să-l cunosc…

Garrett protestă, dar Koi zâmbi forțat și scutură din cap.

– E în regulă, Elle. E în regulă, Garrett. Păi, cum să spun… e cineva pe care vreau să-l văd, dar nu e ușor să-l întâlnesc… Încerc să găsesc o ocazie… Așa că, dacă se ivește ocazia, vreau să-l văd…

În timp ce Koi căuta cuvintele potrivite, ochii lui Garrett s-au luminat și el s-a oferit cu entuziasm:

– Cauți pe cineva? Cine este? Asta e specialitatea mea, așa că spune-mi doar un cuvânt. Îl voi găsi pentru tine până mâine – nu, în decursul săptămânii…

– Garrett White!

Ariel încruntă în cele din urmă sprâncenele și îl strigă pe numele complet. Garrett încremeni, iar Ariel îi aruncă o privire severă în timp ce vorbea.

– Știu unde este. Nu e cineva greu de găsit. Așa că nu e nevoie să te amesteci și să încerci să mă ajuți.

– Bine.

– Mulțumesc.

Ariel, cu o expresie tensionată, se întoarse spre Koi.

– Știi că nu există nicio garanție că va fi de acord să se întâlnească alături de tine, aşa e?

Spre deosebire de când vorbise cu Garrett, tonul ei era mai blând când spuse asta. Koi îi zâmbi ruşinat.

– E în regulă. Eu doar…

El ezită, coborând privirea.

– Vreau doar să-l mai văd o dată.

Acesta era singurul motiv pentru care venise aici, gata să trăiască fără nicio garanție. Ashley s-ar putea să nu fie niciodată de acord să-l vadă din nou. Dar poate – dacă ar fi locuit în același oraș – ar fi venit o zi în care s-ar fi întâlnit pe stradă. Asta era tot ce spera Koi. Ariel se uită la Koi pentru o clipă, apoi deschise gura.

– S-a schimbat mult de atunci. Dacă te aștepți să fie la fel ca în liceu, o să fii foarte dezamăgit.