Ochii lui Koi s-au mărit la auzul acestor cuvinte imprevizibile. Văzându-i reacția, Bill a suspinat și a mormăit:

– Deci nici tu nu știai.

Koi doar dădu din cap, încă uimit.

– Nu am reușit să-l văd deloc…

Nu mai auzise nimic de când îl văzuse pe Ashley dus din fața lui. De aceea riscase să ignore zvonurile și venise la școală – nu avea altă soluție. Koi se bâlbâi, cu vocea încordată de tensiune, în timp ce explica toate acestea, iar Bill inspiră brusc, cu o expresie contorsionată pe chip.

– Ce naiba s-a întâmplat? De ce naiba te-a răpit Ash din senin? Știi măcar ce se spune? Se spune că Ash a înnebunit după tine. Că l-ai respins în continuu, așa că te-a răpit. Îți vine să crezi asta?

– Nu e adevărat!

– Desigur că nu e adevărat, a strigat Koi, palid de șoc, iar Bill continuă cu o încruntare pe chip.

– Ash nu e un ciudat lipicios. Sunt prieten cu tipul ăla de ani de zile — am văzut cât de curat a încheiat relația cu ultima lui iubită. Chiar și când a dat peste ea, a zâmbit și a salutat-o. S-a înțeles bine chiar și cu noul ei iubit. Ăsta e Ash. Fetele se plângeau că e prea relaxat — nu devenea niciodată gelos. Și acum cred că te-a răpit pentru că nu i-ai răspuns la sentimente? Ce știu ele, de fapt?!

Bill era cu adevărat furios. Koi își dădea seama cât de profund îl admira și îi păsa de Ashley.

Toată echipa de hochei era așa. Ashley era căpitanul și prietenul lor – practic îl venerau. Era de înțeles că erau în stare de panică din cauza a ceea ce se întâmplase.

Nu mai pot ascunde asta.

Ashley voia de mult timp să facă publică relația lor. O ținuse secretă doar de dragul lui Koi. Niciunul dintre ei nu-și imaginase că se va termina așa. Koi nu putea suporta să-l lase pe Ashley să poarte în continuare vina pentru ceva ce nu era adevărat.

Acum totul va fi bine.

Koi înghiți în sec, simțind un nod în gât, și în cele din urmă vorbi.

– Ai dreptate. Ash nu m-a răpit. Eu… noi…

A respirat adânc și a spus-o în cele din urmă.

– Suntem iubiţi.

Ochii lui Bill se măriră în timp ce îl privea pe Koi. Acea reacție uimită și încremenită a lămurit totul — nu se așteptase deloc la asta. Ce crezuse el că se întâmplase?

Probabil m-a adus aici ca să afle.

Koi s-a convins singur și a continuat, de data asta mai clar.

– I-am cerut lui Ash să păstreze secretul din cauza situației mele. El a făcut-o doar pentru că i-am cerut-o. Îmi pare rău că nu ți-am spus.

Adăugă scuzele cu sinceritate, dar Bill tot nu reacționa. Era chiar atât de șocant? Koi simți o înțepătură de amărăciune ă, dar apoi își dădu seama că probabil reacția asta era normală. Cine ar fi ghicit vreodată că Ashley Miller și Connor Niles se întâlneau – darămite că erau iubiţi? O iubire neîmpărtășită din partea lui Koi era mai credibilă.

Fața lui Bill arăta asta foarte clar. Oare și Ashley se așteptase la această reacție? Koi se simți atât ruşinat, cât și vinovat – vinovat că Ashley era dispus să îndure toate astea pentru el. Se hotărî să meargă mai departe.

– Suntem împreună. Și după absolvire, noi… noi o să ne căsătorim. Și eu…

Koi se opri în mijlocul propoziției – pentru că ceva îl lovi. Propriile lui sentimente adevărate. Dacă m-ai întreba din nou chiar acum, n-aș ezita să spun da. Simțind cum ochii i se înfierbântă, declară ferm:

– Mă duc pe Coasta de Est cu Ash.

Bill nici măcar nu a clipit. A rămas acolo, privindu-l pe Koi cu o privire goală. Prea multe informații, aruncate toate odată – creierul lui intrase în scurtcircuit.

Pe măsură ce soarele începea să apună și cerul se întuneca, Koi se întoarse acasă. Rulota ponosită și înghesuită era goală. Tatăl său era internat în spital în acea zi și încă nu se întorsese.

Ca de obicei, a sprijinit bicicleta pe care i-o dăduse Ariel de peretele rulotei. Când a deschis ușa, l-a întâmpinat tăcerea. A suspinat în mod deliberat cu voce tare și s-a lăsat pe pat.

Totul înăuntru era la fel. Când poliția venise acasă, interiorul era un dezastru — și el încă își amintea clar. Mai ales rândul de pahare de hârtie de lângă fereastră care era răsturnat, păpădiile împrăștiate împreună cu pământul pe podea. Acea amintire determină ca ochii să-l usture din nou.

Curățase locul, mai mult sau mai puțin, dar golul rămăsese. Doar gândul că Ashley dispăruse din fața lui din nou era suficient să-l înnebunească.

Potrivit lui Bill – al cărui tată era polițist și îi spusese câteva detalii – se pare că Ashley era eliberat.

– Tatăl lui e un avocat faimos, nu-i așa? a spus Bill, oftând.

Când i-a spus lui Koi că tatăl lui Ashley s-a oferit să acopere cheltuielile de spitalizare ale tatălui său și să-i ofere o despăgubire ca o condiție pentru eliberarea lui, Koi a simțit un gust amar în gură. A presupus că tatăl său va accepta, dar ceea ce a spus Bill în continuare l-a luat prin surprindere.

– Tatăl tău s-a enervat și a refuzat. A spus că nu-i pasă de bani, ci că vrea doar să-și recupereze fiul.

Koi rămăsese uimit. Își petrecuse întreaga viață conștient, în mod dureros, de cât de mult îl ura tatăl său. Felul în care acesta îl strigase și îl bătuse în acea zi – rămăsese întipărit în memorie.

Deci, de ce acum?

Nu părea să vină dintr-un loc bun. Koi nu se dusese la spital nici măcar o dată. Nu avea nicio intenție să-și vadă tatăl. Mintea lui era plină de un singur lucru – Ashley.

– Am auzit că tatăl lui Ashley a venit aici. O să-l ducă înapoi în Est în curând.

Koi își aminti ultimele cuvinte ale lui Bill și își ascunse fața în palme. Nu se poate, Ash…

Nu pleci pur și simplu așa… nu-i așa?

Apelurile rămâneau fără răspuns. Casa de pe munte era acum înconjurată de un zid de bodyguarzi intimidanţi. Koi nu putea nici măcar să se apropie de conac cu o mașină, darămite să-l vadă pe Ashley. Nu i s-a permis nicio vizită.

O singură dată, o femeie care pretindea că este secretara tatălui lui Ashley ieși și îi adresă un avertisment sec.

– Domnul Dominic Miller vine aici. Nu va fi încântat dacă te vede.

După ce a auzit asta, Koi s-a retras – temându-se că prezența lui l-ar putea răni pe Ashley. Și de atunci a stat departe.

Mi-e dor de tine, Ash.

Și-a reținut din nou lacrimile și a respirat adânc și încet.

─ ▪ ─

Ashley tresări auzind cum se rotea mânerul ușii. Ghemuit în întuneric, clipi la vederea razei de lumină care străbătu brusc întunericul. Ochii îi ardeau din cauza strălucirii, așa că instinctiv își acoperi ochii cu mâna. Se auziră pași care se apropiau, iar cineva îi luă ușor mâna.

– Folosește asta până când ochii tăi se obișnuiesc cu lumina.

Vocea rece și profesională îi aparținea secretarei. Când își puse legătura la ochi pe care i-o întinse ea, aceasta îi dădu o sticlă.

– Bea asta. E apă.

A golit sticla deschisă dintr-o singură înghițitură, iar ea a luat-o înapoi în tăcere. Apoi a vorbit din nou.

– Ridică-te. Poți să mergi?

Ashley respinse încercarea ei de a-l ajuta și se ridică singur.

Chiar și lumina care se strecură prin eșarfă îi înțepa ochii. Ținu pleoapele închise și se târî de-a lungul coridorului, , căutând sprijinul peretelui. În timp ce se clătina pe coridor, simțurile îi reveneau treptat. Fiecare sunet, fiecare sclipire de lumină, îi reveneau în valuri.

– Cât timp a trecut?

Vocea lui era răgușită.

– Trei zile.

Ashley aproape că se înecă şi cu propria respirație. Trei zile. Era închis în acel subsol întunecat ca smoala timp de trei zile întregi. Fața lui Koi îi veni în minte și expiră cu putere.

Nu se întorsese la conac decât la o săptămână după arestare. Secretara îl întâmpinase la secție și îl condusese înapoi, unde găsise conacul, de obicei liniștit, plin de oameni.

Evident, nu era nicio petrecere. Întreaga casă era luminată și plină de viață, plină de agenți de securitate și de personal. Și Ashley își dădu seama imediat.

Tatăl său era acolo.

Ghicise corect. Dar nici măcar nu văzuse chipul tatălui său – era aruncat direct în subsol. Exact ca în Est. Singur, în întuneric. Se așteptase la această pedeapsă.

Dar trei zile – atâta timp era închis când încercase odată să ucidă un “Ashley”. Asta însemna că Dominic considera că gravitatea ultimei sale infracțiuni era la fel de mare.

Ashley își reveni și o urmă pe secretară. Știa cine îl aștepta la capătul coridorului. Feromonii din aer deveneau tot mai denşi.

– Oprește-te.

Ashley se opri la comanda ei. Auzi o bătaie în ușă. Niciun răspuns – dar după câteva clipe, ușa se deschise scârțâind.

– Doi pași la dreapta. Apoi zece pași drept înainte.

La fel ca înainte, secretara îi dădea indicații precise. Ashley înainta încet, pașii lui răsunând amenințător în încăpere.

Nouă, zece.

Încetă să mai numere. O ușă se închise în urma lui.

Și apoi, a simțit mirosul – un val dens de feromoni amestecat cu mirosul înțepător al fumului de trabuc. Mirosul acela cunoscut.

Încremeni fără să vrea. Apoi, o voce profundă și autoritară umplu camera.

– Arăți groaznic, Juniorule!

Era Dominic Miller.