Luat prin surprindere de tensiunea bruscă, Koi era uimit pentru o clipă — dar apoi mașina s-a oprit la un semafor roșu. Abia atunci a răsuflat ușurat. Era doar pentru că el conducea. Strânsoarea lui Ashley s-a relaxat repede, iar el a răspuns calm.

– Așa și așa.

– Înțeleg. Cred că era plăcut să-i revăzi după atâta timp.

Ashley nu a răspuns imediat. Koi, observându-l cum privea în stânga și în dreapta peste drum, a crezut că doar verifica semnalul. Dar Ashley, care cercetase în mod deliberat strada goală, a privit în sfârșit din nou în față și a deschis gura.

– Tatăl meu a aflat că m-am diferenţiat, așa că m-a chemat pentru un control. Aveam și eu nevoie de asta… Cât eram acolo, am vizitat câteva universități și alte lucruri.

– Universități?

Mintea încețoșată a lui Koi s-a limpezit brusc. Se simțea ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis frumos, doar pentru a fi smuls înapoi în realitate. Și-a amintit brusc ceva ce uitase complet.

– Ai spus… că te duci la facultate pe Coasta de Est…

Mormăi el, ca și cum și-ar fi reamintit ceva. Deci chiar pleacă. Gândul acesta determină ca timpul rămas să pară dureros de scurt. Koi rămase uimit până când Ashley se întoarse și îl întrebă:

– Koi, ce s-a întâmplat cu planul tău de a da din nou examenul de admitere la facultate?

– Poftim? O…

Revenindu-și în fire, Koi se bâlbâi. Văzând asta, Ashley zâmbi firesc și spuse:

– E în regulă. Poți încerca oricând din nou. Mai e timp. Te-ai înscris, aşa e? Dacă nu, hai să o facem împreună. Te duc eu cu mașina la locul examenului de data asta. Putem merge la o întâlnire după aceea, da?

– Păi, da.

Koi ezită, apoi spuse:

– De fapt… m-am descurcat bine. Așa că nu trebuie să mai dau examenul.

– Serios? Cât de bine?

Ruşinat, Koi a plecat capul și a răspuns cu o voce timidă și slabă.

– La fel.

– Poftim?! a întrebat Ashley din nou. Koi își adună curajul, trecând peste ruşine, și șopti aproape inaudibil:

– Punctajul meu… e la fel ca al tău.

– O!

La auzul acestor cuvinte, Ashley zâmbi larg, îi dădu drumul lui Koi și îl trase spre el, apucându-l de umeri.

– Te-ai descurcat de minune, Koi. Serios, știam că o să reușești! Desigur că ai reușit – ești iubitul meu!

Râsul vesel al lui Ashley a luminat atmosfera, iar inima lui Koi s-a înveselit odată cu el. Auzind acel râs cunoscut, a simțit în sfârșit că Ashley s-a întors cu adevărat.

Koi, prins de moment, s-a întins și l-a sărutat pe Ashley. Era doar un sărut mic, ca de bebeluș, dar Ashley a zâmbit și i-a cuprins ceafa, sărutându-l din nou pe buze.

Koi a răsuflat involuntar și a închis ochii. Inima îi bătea nebunește, iar degetele îl furnicau de căldură. Respirația lui Ashley și limba lui groasă în gura lui i-au furat orice gând.

Ash.

Voia să-i spună numele, dar limba care i-o mângâia pe a lui îl împiedică să vorbească. Tremurând, Koi nu putea decât să-l strângă puternic pe Ashley de gât.

Limba lui Ashley s-a împletit cu a lui, atrăgându-l mai adânc înainte de a se retrage din nou. Cei doi erau complet pierduți în sărut. Cufundați în căldura celuilalt, nu mai era loc pentru gânduri.

– Ah…

Când buzele lor s-au despărțit în sfârșit, Koi a expirat inconștient aerul pe care îl ținea în piept. Respirația lui Ashley devenise și ea neregulată. S-au privit un moment, recăpătându-și respirația, până când Ashley a zâmbit ironic.

– Dacă nu eram în mașină…

– Aşa e.

Koi dădu din cap și îl privi.

– Mi-ai lipsit, Ash.

Când el a vorbit cu emoție sinceră, Ashley l-a privit în tăcere pentru o clipă, înainte de a răspunde.

– Și mie.

Cu o voce blândă, Ashley șopti:

– Și mie mi-era dor de tine.

Imediat ce cuvintele i-au părăsit buzele, s-a aplecat din nou. Înainte ca buzele lor să se atingă, Koi a închis ochii. Căldura blândă a buzelor lui Ashley i-a reamintit din nou, în fiecare parte a trupului, că totul era real. Lacrimile i-au umplut din nou ochii, fără avertisment.

– Ce s-a întâmplat, Koi?

Ashley se retrase când auzi respirația care semăna cu un suspin. Koi zâmbi și răspunse:

– Este prima dată când ne sărutăm… de când ne-am împăcat.

Ashley amuți. Părea amețit, de parcă cuvintele l-ar fi șocat. Koi repetă.

– De când ne-am împăcat. Prima dată.

– Aşa e.

Ashley a răspuns în cele din urmă, după o pauză.

– Ai dreptate.

Buzele lor se întâlniară din nou. Koi zâmbi în timp ce închise ochii și deschise gura. De fiecare dată când limbile lor se întâlneau, el expira ușurat.

E real.

Inima i se umflă din nou, bătând cu putere în piept.

Ashley chiar s-a întors.

Până când s-au despărțit în sfârșit, semaforul se schimbase deja de câteva ori. O mașină din spatele lor schimbase banda și îi depășise. Văzând asta, Ashley izbucni în râs.

În cele din urmă, a pornit din nou mașina și, la fel ca înainte, l-a ținut strâns de mână pe Koi. Degetele lor s-au împletit, iar Koi l-a strâns la fel de tare. Atmosfera era complet diferită acum. Koi, revenit la starea lui firească, a vorbit calm.

– Deci, la ce universitate te duci? La cea la care era tatăl tău? a întrebat el, amintindu-și ceva ce a spus Ashley mai devreme. Ashley a dat scurt din cap.

– Probabil.

Universitatea menționată de Ashley era exact cea la care se așteptase Koi.

– Ai spus că vrei să devii avocat, așa că m-am gândit că ar putea fi aceea.

La auzul acestor cuvinte, Ashley își încruntă sprâncenele, gândindu-se o clipă înainte de a întreba curios:

– Am spus vreodată asta?

– Da. Când ne-am întâlnit pentru primul nostru proiect.

Simțindu-se ciudat de mândru, Koi și-a umflat pieptul.

– Poate că tu nu-ți amintești, dar eu îmi amintesc totul.

Ashley a rămas cu ochii mari de uimire, iar Koi și-a ridicat bărbia cu încredere. Văzând asta, Ashley a întrebat suspicios:

– Ești sigur că nu erai urmăritorul meu?

– Nu! Nu eram!

Dacă Ashley nu ar fi condus, Koi i-ar fi dat o palmă jucăușă. În schimb, el doar și-a umflat obrajii în semn de protest, cu fața roșie.

– Doar că am o memorie bună.

– Știu, știu.

Ashley râse din nou. Koi, acum ruşinat că era necăjit, își umflă și mai mult obrajii. Ashley îi ridică mâna lui Koi și îi sărută dosul cu un zgomot puternic, înainte de a întreba:

– Dar tu? Unde vrei să te duci?

Întrebarea îl aduse înapoi la realitate, iar Koi își coborî capul, incapabil să răspundă imediat.

– Eu doar…

Se gândi puțin, încercând să pară calm când răspunse în cele din urmă.

– Încă nu știu.

– Serios?!

Evaluându-i nervos reacția, Koi s-a simțit ușurat când Ashley a acceptat răspunsul fără probleme.

– Păi, e bine să fii grijuliu.

Se simți puțin mai în largul său, iar Ashley continuă:

– E grozav că îți iei timp să-ți dai seama ce vrei cu adevărat. E un lucru bun, Koi.

– A… da.

Răspunse el înainte să-și dea seama, dar acum se simțea și mai ruşinat. Îmi pare rău, Ash. Nu e chiar atât de nobil. Sincer, doar aștept ca vreo universitate să-mi ofere o bursă, ca să pot plânge de bucurie și să fug.

Desigur, nu putea spune asta cu voce tare.

Înainte să-și dea seama, ajunseseră la locul firesc, unde Ashley îl lăsa mereu.

– Mulțumesc că m-ai adus, Ash.

Koi a rămas pe trotuar după ce a coborât și a așteptat ca Ashley să-i ia bicicleta din portbagaj. Apoi a luat cuvântul.

– Ți-aș spune să mă conduci până acasă, dar…

Ashley se opri, zâmbind amar. Desigur, el presupuse că se vor despărți aici, ca de obicei. Dar azi, Koi hotărî să facă un pas înainte.

– Ăăă… e în regulă.

Vocea i se frânse de emoție și își drese repede gâtul. După ce își recăpătă respirația, Koi îl privi pe Ashley și spuse clar:

– E în regulă. Poți să mă conduci acasă.

Ashley, care așteptase în tăcere să termine, și-a mărit încet ochii, surprins. Văzând reacția, Koi a adăugat repede, agitat:

– Nu fi dezamăgit când o vei vedea. Orice ți-ai imagina, e mai rău.

– Bine.

Ashley a dat din cap fără ezitare. Chiar nu era deloc deranjat? Koi se simțea ruşinat, dar Ashley a aruncat cu ușurință bicicleta peste un umăr și a întins mâna liberă.

Koi s-a uitat alternativ la fața lui și la mâna lui, apoi a zâmbit și i-a luat-o.

E în regulă.

În timp ce începeau să meargă împreună, Koi se gândi:

O să fie bine.