– Buffalo câștigă!

Au izbucnit urale, iar oamenii s-au îmbrățișat peste tot pentru a sărbători. Și Koi a sărit în sus și în jos alături de majorete, cu brațele în jurul umerilor, sărbătorind victoria.

– Am muncit cu toții din greu!

– Gorilele aproape că mi-au provocat un atac de cord!

– Știu, nu-i așa? Chiar am crezut că o să pierdem la final!

– Era mult prea strâns! Dacă ar fi intrat în prelungiri, am fi putut pierde.

– Dar nu s-a ajuns la prelungiri! Buffalo!

– Buffalo!

Strigând în cor, Koi s-a alăturat ţipetelor lor înainte de a-i lăsa și de a se întoarce. I-a zărit pe băieții din echipa de hochei aruncându-se unii spre alții în aer, bătându-se pe spate, complet fericiţi.

Păi, normal. Au muncit atât de mult să ajungă aici.

Koi zâmbi amar. Dacă Ashley era acolo, victoria era ușoară – dar asta nu era realitatea. Fiecare meci era stresant, abia reușind să treacă de Buffalo cu reveniri de ultim moment sau victorii la un punct diferență. Chiar și faptul că era echipa de suporteri era epuizant.

Totuși, au obținut rezultatul pentru care au muncit. Asta e ceva pentru care trebuie să fii recunoscător.

Koi îi privea zâmbind, dar expresia lui a devenit curând posomorâtă. Era deja sfârșitul lunii februarie. Sezonul se terminase, iar semestrul nu era departe. Ashley nu îl mai contactase de atunci.

“Te simţi bine, aşa e, Ash?”

Pieptul îi ardea de anxietate și îngrijorare, dar nu putea face nimic. Îl întrebase chiar și pe administratorul proprietății, dar singurul răspuns pe care îl primise era: “Se simte bine”.

Vreau să-i aud vocea.

Vreau să-l îmbrățișez, să-i simt căldura. De ce nu se întoarce? Nu-mi spune că așa se termină…

– Koi, hai să mergem! E timpul să petrecem!

– A, da.

Scos din gândurile sale de către vice-căpitan, Koi s-a grăbit după ei. Nimeni nu a adus vorba de Ashley. Devenise o înțelegere tacită. Nimeni nu știa cu adevărat de ce Ashley era îndepărtat din echipa de hochei. Antrenorul pur și simplu declarase asta într-o zi. Bill și ceilalți au protestat vehement, dar asta nu a schimbat nimic.

Ce rost are să te cerți când persoana în cauză nici măcar nu e acolo? Când Bill a auzit că Ashley trebuie să plece pe Coasta de Est de Ziua Recunoștinței, a strâns din dinți, încercând să-și stăpânească nervii, și a spus:

– Vom protesta cum se cuvine după ce se termină vacanța.

Toți membrii echipei erau de acord. Dar, după aceea, Ashley a dispărut pur și simplu. A trecut Crăciunul, apoi Anul Nou, iar acum se termina februarie – și încă niciun semn de la el.

De ce?

Chiar și în timp ce râdea cu ceilalți, mintea lui Koi era plină de Ashley.

Oare… s-a săturat de mine?

Cu acest gând neliniștitor care-l măcina, timpul trecea. Semestrul s-a terminat, vacanța de vară a trecut, iar Koi a ajuns în ultimul an de liceu.

─ ▪ ─

Urletul asurzitor determina ca urechile să-i țiuie. Chiar înainte de începerea sezonului ligii de hochei, școala organiza un festival. Dacă se putea numi festival. De fapt, era doar o adunare de elevi care se dezlănțuiseră – spărgând, lovind și dând foc unei mașini vechi pe care cineva o adusese acolo.

Koi rămăsese până târziu să ajute un profesor și a părăsit clădirea abia când lucrurile erau deja haotice. Judecând după zgomot, elevii se adunau pentru evenimentul cu mașina accidentată.

Sub cerul întunecat, proiectoare înalte înconjurau terenul, aruncând o lumină aspră asupra tuturor. În centrul terenului se afla mașina, pregătită dinainte, iar elevii, adunați într-o frenezie, așteptau cu nerăbdare șansa de a o face bucăți.

În timp ce Koi traversa terenul cu bicicleta, a zărit-o brusc pe Ariel stând într-o parte, mai aproape de tribune.

Sau, mai degrabă, ei – deoarece Ariel nu era singură.

Ăla e… Bill?

Koi clipi surprins. Era o pereche la care nu se așteptase niciodată. Bill, care era cel mai apropiat de Ashley în echipă, stătea lângă fosta iubită a lui Ashley.

Rămase nemișcat, clipind neîncrezător. Ariel părea sincer veselă lângă fostul vice-căpitan al echipei de hochei, un bărbat înalt și cu umeri lați.

Amândoi renunțaseră la activitățile extracurriculare la începutul ultimului an de liceu pentru a se concentra pe admiterea la facultate, așa că nu au avut multe ocazii să fie împreună. Dar să-i vadă acum era ciudat. Priveau elevii zgomotoși care se pregăteau pentru petrecere, râzând și șoptindu-și unul altuia.

Expresiile lor blânde și conversația lejeră au determinat să fie clar: se întâmpla ceva.

De parcă și altcineva ar fi avut același gând, o voce șopti brusc în spatele lui.

– Se… întâlnesc?

Nu a primit niciun răspuns, dar nu era o presupunere exagerată. Altfel, nu exista niciun motiv pentru ca acei doi – care nu mai aveau nicio legătură – să stea acolo și să vorbească atât de serios.

Despre ce vorbesc?

Koi simți o curiozitate normală – până când Bill își întoarse brusc capul. Privirile lor se întâlniră. Koi, surprins, își mări ochii. Nu făcuse nimic rău, dar totuși se simți ruşinat și zâmbi timid.

În acel moment, unul dintre proiectoare a scos un zgomot puternic și s-a stins. Luminile rămase s-au concentrat asupra mașinii. Momentul pe care îl așteptau toți venise. În scurtul moment de liniște, antrenorul de hochei a aruncat un pachet de hârtie aprinsă pe o grămadă de bușteni îmbibați în benzină. Flăcările au țâșnit instantaneu. Antrenorul principal a scos un strigăt răgușit, gutural.

– Uraaa! Haideți, Buffalo!

Toată lumea a țipat, năpustindu-se asupra mașinii. Au lovit-o cu orice unelte aveau la îndemână, au lovit-o cu picioarele, au filmat-o – era haos.

Ar trebui să plec.

Koi s-a întors repede să plece. Asta nu avea nicio legătură cu el. Poate că dacă Ash era aici, lucrurile ar fi stat altfel…

Era deja aproape octombrie.

Poate că Ash nu intenționa să se mai întoarcă.

Nasul l-a înțepat pe neașteptate. A suflat nasul și și l-a șters – când cineva l-a apucat brusc de umăr din spate și l-a tras înapoi.

– Ah!

Scoase un țipăt scurt, dar acesta era înghițit complet de mulțimea care urla. Alarmat, Koi întoarse capul – iar ochii i se măriră și mai mult când văzu cine era. Nici măcar nu putea să vorbească.

– Ash?

Koi șopti, complet uluit. Ashley zâmbi ușor. Koi se uită fix, cu gura căscată, incapabil să scoată un cuvânt.

În mijlocul haosului prestabilit, Koi s-a uitat fix în ochii lui Ashley. A durat doar câteva clipe, dar, cumva, acel moment a rămas în memoria lui Koi pentru foarte mult timp.

Mirosul acru al lemnului ars, briza răcoroasă a aerului nopții, urletul amețitor al mulțimii și acei ochi adânci, violeți, care îl priveau fix.

O rafală de vânt îi suflă lui Ashley părul aproape blond-argintiu peste frunte. Lumina focului arunca umbre roșii pe fața lui. Arăta mai slab decât înainte. Trăsăturile lui bine definite deveniseră mai ascuțite, aproape severe – dar ochii lui, aceiași ochi care îl priveau acum pe Koi, erau calzi, încă plini de mister.

Deranjat de părul său răvășit de vânt, Ashley ridică o mână pentru a-l da la o parte. Șuvițele i se înfășurară în jurul degetelor lungi înainte de a cădea la loc. De data asta, le lăsă în pace.

Chiar și unghiile lui perfect îngrijite erau impecabile. Koi îl privi, captivat, până când Ashley vorbi în cele din urmă.

– Hei, Koi.

A auzit vocea – dar tot nu-i venea să creadă. Cu ochii larg deschiși, Koi s-a uitat fix în timp ce Ashley zâmbea din nou și spunea:

– Nu ne-am mai văzut de mult.

– Ash!

Când a realizat ce se întâmplă, Koi a uitat să respire. A rămas nemișcat, cu ochii larg deschiși, privindu-l fără să înțeleagă pe Ashley – care stătea cu brațele larg deschise, exact ca înainte să dispară.

Dar Koi nu se putea mișca. Doar se uita fix.

O tăcere neplăcută s-a așternut între ei. Erau prea multe emoții, prea multe lucruri nespuse. Nu știa cum să înceapă, nu știa ce să facă. Koi a deschis gura, și-a mișcat nervos degetele – dar nu i-au ieșit niciun cuvânt.

Și atunci, o voce strigă din spate.

– Ash! Tu ești, Ash?!

Ashley se întoarse, la fel și Koi. Bill se apropia cu un zâmbet larg.

– Tu ești, ticălosule! a strigat Bill și îl îmbrățișă puternic pe Ashley.

Ashley zâmbi și îl îmbrățișă la rândul său – o reacție complet diferită de cea pe care o avusese alături de Koi. Koi privea, cu emoțiile încurcate.

Bill a continuat să vorbească tare.

– Ce s-a întâmplat, amice? De ce ai lipsit atât de mult?

– Am fost ocupat, a răspuns Ashley vag, zâmbind în continuare. Koi voia să întrebe și el – dar nu reuși să scoată niciun cuvânt.

A rămas tăcut, privind. În spatele lor, Ariel a apărut în cadru. Stătea acolo exact ca el, privindu-i pe cei doi. Pentru o clipă, Koi a simțit un ciudat sentiment de camaraderie.

Chiar dacă știa că era o prostie.