– Ash!

– Ash, hei!

De îndată ce Ashley a apărut, haosul s-a dezlănțuit în jurul lui. Koi privea de la câțiva pași distanță cum băieții din echipa de hochei pe gheață se năpusteau asupra lui Ashley ca un roi.

– Ce naiba?! Iar ești bolnav?

– Serios, poți să te îmbolnăvești atât de des? La ce-ți folosesc toți mușchii ăia?

– Amice, ai lipsit câteva zile, dar arăți perfect. Nu-mi spune că ai chiulit doar pentru că nu aveai chef să vii.

– Nu, prostule.

Ashley zâmbi și îl lovi ușor pe bărbie pe ultimul tip. Cel care stimulă că zboară de la impact se întoarse repede la locul său, lângă Ashley, iar grupul izbucni într-o discuție zgomotoasă. Koi stătea acolo și privea, simțind o senzație ciudată în piept.

Asta numești tu prietenie?

Mâncase cu ei și ieșise de câteva ori, dar erau doar momente scurte. Nimic în comparație cu legătura pe care o împărtășeau în mod evident – și nimic care ar fi putut fi vreodată. Legătura lor se construise între ei cu mult înainte ca şi Koi să intre în peisaj.

Un fel de… gelozie.

Chiar în momentul în care acel gând amar îi trecu prin minte, Ashley se întoarse și îi întinse mâna lui Koi.

– Vino aici, Koi.

Poftim?

Imediat, toate privirile s-au îndreptat spre Koi. Agitat, Koi a rămas acolo, stând în picioare în fața lui Ashley, uitându-se în jur înainte de a-l privi din nou pe Ashley. Ashley a zâmbit și i-a făcut semn cu un gest blând al degetului.

– A… bine.

Koi dădu din cap fără să se gândească și se îndreptă repede spre el. Ashley își strecură în mod natural un braț în jurul umerilor lui și îl trase spre el, aplecându-se ușor, astfel încât fața lui să se odihnească pe capul lui Koi, în timp ce se uita spre ceilalți. Greutatea lui Ashley îl determină să se clatine puțin, dar brațul lui îl înconjură ferm pe Koi și îl ajută să-și păstreze echilibrul.

Glumele proaste continuau. Koi încă nu spunea niciun cuvânt, dar nu mai era un străin. Când Bill spunea o glumă, Koi se trezea ascultând cu atenție, cu obrajii înroșiți de căldură.

─ ▪ ─

– Nu m-ai respins pentru că îți place Bill, aşa e?

De îndată ce au rămas singuri, Ashley l-a întrebat, iar Koi s-a agitat în panică, scuturând puternic din cap.

– Ce… Nu! Absolut deloc!

Se scutură atât de violent încât nu era de ajuns – chiar flutură și mâinile. Amețit, se opri în cele din urmă și își recăpătă respirația. Ashley stătea cu brațele încrucișate, privindu-l de sus, cu dezaprobare, apoi își lăsă în cele din urmă brațele în jos.

– Bine, atunci.

– Niciodată. Cu siguranță nu.

Koi a subliniat încă o dată și și-a îndreptat privirea în altă parte. “Tu ești cel care îmi place.”

Nu că aș putea să o spun cu voce tare.

El s-a întristat din nou, iar Ashley și-a așezat bărbia pe capul lui Koi, punându-și ambele brațe peste umerii lui.

– Ești… Ești greu!

– Îmi place așa.

Koi se chinui să-i desprindă brațele lui Ashley, dar chiar și ținerea unuia singur cu ambele mâini era dificilă. Erau groase și surprinzător de grele. Renunță să mai încerce să le ridice pe amândouă și își concentră toată forța pe un singur braț — doar pentru a obosi și a se prăbuși înfrânt.

– Ah, ah…

Ashley înainta leneș, sprijinindu-se cu toată greutatea pe Koi din spate. Un coleg de clasă care urma același curs le făcu cu mâna în trecere, iar Ashley ridică o mână în timp ce era încă agățat de Koi. Între timp, Koi gemea în timp ce înainta cu greutate, târându-și picioarele. Cărase multe greutăți în timpul muncilor sale part-time, dar asta… asta era cu siguranță cea mai grea. Nu era de mirare — Ashley cântărea aproape 100 de kilograme.

Era epuizant – cu adevărat – dar, cumva, inima lui Koi se simțea mai ușoară.

Nu pare că ne-am întors la cum erau lucrurile înainte…?

Înainte ca Ashley să-și mărturisească sentimentele. Înainte ca şi Koi să înceapă să-l vadă ca pe mai mult decât un simplu prieten. Ashley se purta la fel de natural ca înainte, iar Koi uitase de stânjeneală. Părea posibil – ca și cum, dacă ar fi continuat să se prefacă, totul ar fi revenit la normal.

– A… Ash… a spus Koi, cu respirația tăiată de greutatea momentului. Ashley îi răspunse de deasupra capului.

– Da? Ce este?

Koi a întrebat, respirând greu.

– Dar… echipa de hochei? Tu… mai joci?

– Hmm… nu sunt sigur.

Ashley a făcut o pauză, ca și cum s-ar fi gândit, apoi a răspuns:

– Încă nu știu. Profesorii știu, și am vorbit cu antrenorul. Cred că au nevoie de timp să se gândească. Chiar dacă joc, tehnic vorbind, nu este împotriva regulilor…

Cu fiecare cuvânt, maxilarul lui Ashley se lovea de creștetul capului lui Koi. Koi strânse din dinți și continuă să asculte. Ashley continuă cu un ton plictisit.

– Au trecut doar câteva zile de când m-am diferenţiat, așa că încă nu știu nimic despre ciclurile mele de rut sau altceva. E greu să iau o decizie acum. Dar cred că o să știu în decurs de o săptămână.

– Înțeleg…

Koi rămase cu gura căscată. Deci, deocamdată, era încă un secret față de ceilalți? Judecând după conversația de mai devreme, toată lumea părea să creadă că Ashley fusese din nou bolnav. Poate că o vor face publică abia după ce lucrurile se vor liniști — sau poate că o vor ascunde până la absolvire. Nu era ca și cum era obligat să-și dezvăluie genul secundar. Era o alegere personală. Chiar dacă juca în meciuri, nu era o problemă majoră pentru echipa adversă. Decizia reală îi aparținea antrenorului.

Sincer, echipa e cam terminată oricum fără Ash…

În timp ce se forma acest gând, ceva ce uitase i-a revenit brusc în minte. Dacă Ashley s-ar fi diferenţiat, ar fi trebuit să emită feromoni. Dar nimeni nu părea să observe.

Ce se întâmplă?

Koi nu simțea niciun miros, așa că nu avea de unde să știe. Dar ceilalți ar fi trebuit să reacționeze, dacă nu cumva… folosea inhibitori. Koi îşi punea întrebări, iar Ashley răspunse fără ezitare.

– Pot să-l controlez puțin. Nu perfect, dar am inhibitori la mine, pentru orice eventualitate.

– Înțeleg…

Încă târându-și picioarele cu Ashley în spate, Koi aduse cu precauție un subiect în discuție.

– Hei, Ash.

– Da?

Ashley răspunse imediat. Koi se uită în jur pentru a se asigura că nu era nimeni în apropiere înainte de a vorbi.

– Ieri… nu mi-am dat seama, dar… se pare că miroseam a feromoni. Erau ai tăi, aşa e?

– Păi…

Ashley făcu o pauză, apoi recunoscu:

– Da.

Nu voia să o spună, dar trebuia. Cu un suspin, Ashley se desprinse în cele din urmă de Koi și se așeză lângă el. Koi, amețit de dispariția bruscă a greutății, îl privi. Ashley vorbi sincer.

– Pot să mă abțin cât sunt la școală, dar odată ce ajung acasă, trebuie să eliberez feromonii. Dacă se acumulează, îmi afectează creierul.

– O, nu știam asta.

Koi încercase să citească despre Alfa extremi pe internet cu o seară înainte, dar erau încă atât de multe lucruri pe care nu le știa.

– Deci, chiar ești un Alfa extrem, aşa e? Tata mi-a spus că secretara tatălui tău i-a spus asta. A spus că era un miracol că nu am ajuns să mă diferenţiez și eu ca un Omega, doar pentru că am stat în preajma ta.

– Da. Sunt.

Ashley a răspuns după o scurtă pauză, spre deosebire de înainte. Koi s-a uitat la el — și apoi a observat brusc ceva.

– Ochii tăi…

– Poftim?!

Koi se uită atent și întrebă:

– Culoarea ochilor tăi… pare diferită. Este din cauză că te-ai diferenţiat ca un Alfa extrem?

Ochii lui Ashley, care odată erau de un albastru argintiu limpede, aveau acum o nuanță intensă de bleumarin. Koi își aminti că citise undeva că ochii hunui Alfa extrem devin violeţi. Îl întrebă, iar Ashley îi răspunse fără ezitare.

– Păi, da. Cam așa ceva. Port lentile de contact chiar acum.

– O…

Deci de asta arătau așa. Koi acceptă explicația, dar sprâncenele i se încruntară puțin.

– Prietenii tăi nu au considerat că e ciudat?

Văzând îngrijorarea de pe chipul lui, Ashley chicoti.

– Nimănui nu-i pasă de culoarea ochilor.

El adăugă, calm:

– Îți mai amintești măcar ce culoare aveau ochii mei înainte să mă diferenţiez?

Nu se aștepta ca şi Koi să răspundă. Dar Koi a replicat imediat.

– Sigur că da. Acel albastru argintiu era minunat!

– O!

De data asta, Ashley era cel care s-a agitat. S-a uitat la fața lui Koi și, văzând expresia lui sinceră, și-a îndreptat privirea în altă parte, ruşinat.

– Majoritatea oamenilor nu acordă importanță lucrurilor precum culoarea ochilor.

A spus-o fără să se gândească, dar Koi nu era de acord. Nu se putea ca asta să fie adevărat. Cum ar putea cineva să uite ochii frumoși ai lui Ashley?

Ashley părea să nu-și dea seama cât de mult îl admirau oamenii.

Koi îl privi serios, gândindu-se că poate ar trebui să-i spună într-o zi.

– Ce s-a întâmplat?

Ashley s-a uitat la el, zâmbind.

– Sunt prea chipeș sau ceva de genul ăsta?

– Da.

Auzind asta, Koi își dădu seama cât de mult se înșelase. Ashley Miller știa exact cât de chipeș era.