– Ash, ai văzut scrierea aia?

Imediat ce au coborât din mașină, Bill l-a întâmpinat cu o întrebare. Ashley a încuiat ușa și a început să meargă alături de el.

– Ce scriere?

– Știam eu.

Bill zâmbi satisfăcut, de parcă se așteptase la acel răspuns, și își scoase repede telefonul, degetele lui alunecând pe ecran. Ashley își aranjă geanta și începu să meargă din nou, ridicând mâna în semn de salut către un coleg de clasă de pe cealaltă parte a parcării — când Bill îl împinse ușor cu cotul.

– Frate, uite, haide.

– Ce s-a întâmplat?

Ashley cedă insistențelor lui Bill și luă telefonul pe care acesta i-l întinse. Parcurse rapid postarea de pe forum și întrebă:

– Despre ce parte vorbești?

– O, haide.

Bill, devenind nerăbdător, îi smulse telefonul din mână și începu să citească cu voce tare:

– Sunt un licean. De curând mi-am făcut un prieten, iar el e cu adevărat uimitor. E mereu amabil și se poartă foarte frumos cu mine.

Tonul excesiv de teatral l-a determinat pe Ashley să râdă neîncrezător, dar Bill nu s-a oprit.

– E căpitanul echipei de hochei pe gheață și arată incredibil de bine. E cel mai popular băiat din școală, dar nu se comportă niciodată arogant.

Până în acel moment, părea o poveste banală. Existau o mulțime de căpitani de hochei în lume, iar mulți dintre ei erau populari. Oricum, a spune că cineva era “uimitor” era o problemă subiectivă. Ashley ascultă fără să se gândească prea mult – până când Bill ridică vocea și citi următoarea parte.

– E şi foarte deştept – urmează toate cursurile avansate și a obținut punctaj maxim la examenele de admitere la facultate.

Poftim?!

Ceva la partea aceea părea greşit. Sigur, erau mulți elevi care urmau toate cursurile AP, iar unii obțineau note maxime la examenele de admitere la facultate. Dar numărul celor care îndeplineau toate aceste caracteristici deodată? Lista aceea era mult mai scurtă. Iar Ashley era unul dintre ei.

– Dă-mi-l puțin.

Ashley practic i-a smuls telefonul din mână lui Bill, care era pe punctul de a continua să citească. Bill a rămas nemișcat, cu privirea agitată, în timp ce-l urmărea pe Ashley cercetând ecranul. În cele din urmă, nu s-a mai putut abține.

– Frate, ăsta ești tu, aşa e? Haide, ești tu, nu-i așa?

Bill părea mult prea amuzat. Dar Ashley nu spuse nimic, cu ochii fixați pe ecran. Bill se uită la el, surprins de reacție. Se așteptase ca Ashley să treacă peste asta sau să râdă, dar, în schimb, Ashley era complet tăcut.

– Ash. Hei!

La auzul acestor cuvinte, Ashley a tresărit și a ridicat în sfârșit privirea. Iar când Bill i-a văzut fața, a încremenit și el – obrajii lui Ashley erau vizibil roșii.

– Aşteaptă, hei…

– Sunt o mulțime de căpitani de hochei.

Ashley îl întrerupse și îi înapoie telefonul. Bill părea confuz, dar îl ajunse repede din urmă și se așeză din nou lângă el.

– Da, dar haide. Nu e doar asta.

El flutură din nou ecranul în fața lui Ashley.

– Uite, scrie că tipul ăsta ia toate notele maxime și e foarte chipeș. Și e și foarte popular.

– Sunt o mulțime de băieți ca ăsta.

– Bine, dar ce părere ai de nota perfectă la examenul de admitere la facultate? Amice, chiar dacă sunt mulți căpitani de echipă de hochei populari cu note bune, câți oameni îndeplinesc toate aceste condiții?

Bill părea în sfârșit sincer enervat. Ashley nu putea să-l contrazică – și el gândise la fel. Așa că, în loc să răspundă, a decis pur și simplu să distrugă Primul Amendament.

– Nu vorbi prostii. Ți-ai terminat temele? Doar pentru că joci hochei nu înseamnă că poți să te lenevești la note. Facultatea nu va fi atât de îngăduitoare.

– La naiba, mai bine înjură-mă, de ce nu, a mormăit Bill, vizibil ofensat, dar trecu repede la alt subiect. În timp ce mergeau unul lângă altul, Ashley dădu din cap și răspunse din obișnuință – dar niciun cuvânt nu-i intră în cap. Capul îi era încă plin de scrierea pe care tocmai o citise.

“Inima îmi bate cu putere și mi se înroșește fața de fiecare dată când îl văd.”

Această singură frază îi răsuna în minte. Când și-a dat seama, era nevoie să-și acopere gura cu mâna pentru a nu zâmbi. Ashley a știut imediat. Știa că şi Koi era cel care scrisese. Dacă era singur, ar fi țipat de bucurie și ar fi alergat în viteză pe terenul școlii.

“Lui Koi îi place de mine!”

Dar nu putea sărbători. Dacă s-ar fi aflat, Koi era umilit. Ar fi putut chiar să fie hărțuit. Cel mai bun lucru de făcut acum era să îngroape repede totul. Și pentru a face asta, trebuia să stimuleze că nu știe nimic. Ashley trebuia să-și reprime orice urmă de fericire și să rămână calm. Nu-și dorea nimic mai mult decât să fugă la Koi, să-l sărute până îi tăia respirația și să strige “Și mie îmi place de tine!”, dar s-a abținut.

“Nu te grăbi.”

Ashley a încercat să se calmeze. Cel mai important lucru era că lui Koi îi plăcea de el – dar încă nu-și dăduse seama. Faptul că a scris despre asta pe un site prost unde niște idioți fără habar spuneau prostii era o dovadă suficientă. Dacă ar fi știut ce erau acele sentimente, n-ar fi făcut niciodată așa ceva.

“Deci, cum îl determin pe Koi să-și dea seama?”

Asta era următoarea dilemă. Dar dacă fiecare problemă era la fel de distractiv de rezolvat, pe Ashley nu l-ar fi deranjat să mai aibă încă o sută.

– Ah.

Și-a închis din nou gura cu forța, chiar când era pe punctul de a zâmbi din nou. Apoi a zărit pe cineva ascunzându-se în spatele unei clădiri.

 

Desigur, Ashley nu a ratat momentul.

– Ne vedem mai târziu.

– Poftim?! Hei, Ash! a strigat Bill confuz, în timp ce Ashley îi dădu o ușoară împingere pe umăr și o luă la fugă — dar Ashley era deja la jumătatea drumului.

─ ▪ ─

Koi se sprijinise de perete, respirând greu. “M-a văzut?” Era nervos, dar prea speriat ca să se uite afară și să verifice.

Nu dormise deloc în noaptea precedentă, încercând să recupereze parola. Când tatăl său venise acasă, se ascunsese sub cearșafuri, tastând frenetic în întuneric — dar eșuase în cele din urmă. Scrierea continua să adune vizualizări, iar răspunsurile curgeau în valuri, dar el nu avea curajul să citească niciunul dintre ele.

Ce să fac!

A renunțat și a venit la școală, dar capul îi vâjâia la gândul acelei scrieri. Fiecare elev care trecea pe lângă el îl determina să tresară. Oare folosesc site-ul ăla? Oare au citit-o? Poate chiar au comentat…

Mintea îi era copleșită de paranoia, iar inima îi bătea cu putere din cauza panicii. S-a îndreptat spre dulapul său, încercând să treacă neobservat.

Și apoi…

– O, nu!

A văzut ultima persoană pe care ar fi vrut să o întâlnească. Acea siluetă inconfundabilă, care atrăgea toate privirile — era Ashley.

Koi rămase fără suflare. Se ascunse imediat și se repezi în spatele clădirii celei mai apropiate, apăsându-și mâna pe piept pentru a-și liniști inima. Dar nu avea să dureze. Știa că nu-l putea evita la nesfârșit. Totuși, dacă ar fi putut doar să amâne momentul – doar puțin mai mult – chiar dacă prima lor oră împreună începea în mai puțin de treizeci de minute.

– Aahh…

Expiră încet, încercând să se calmeze.

– Bau!

– AHH!

O voce bruscă îl determină pe Koi să țipe. Urmă un râs, iar Ashley îl îmbrățișă din spate.

– A… Ash…

Agitat, Koi se întoarse și-l văzu pe Ashley zâmbindu-i larg. Deschizând și închizând gura fără rost, se strădui să spună ceva, orice. Ashley îl întrebă, zâmbind în continuare:

– Ce faci aici? Ora noastră e în cealaltă clădire, nu-i așa?

– D… Da… se bâlbâi Koi, căutând cu disperare cuvintele potrivite. Dar nu-i venea nimic în minte. În timp ce el se chinuia să găsească o explicație, Ashley își înclină capul și spuse jucăuș:

– Nu ai fugit ca să mă eviți, nu-i așa?

– N… Nu, nu, absolut deloc! Desigur că nu! De ce aș face asta?!

A dat din cap atât de tare încât era practic o mărturisire. Fără să-și dea seama de asta, Koi era cuprins de panică. Ashley a strâns ochii.

– Koi. Îți amintești ce ți-am spus?

– Poftim? Ce-ce?

Koi se opri și se uită la el. Ashley se aplecă și îi șopti:

– Ți-am spus că nu vei putea niciodată să fugi de mine.

Koi își ținu instinctiv respirația și îl privi fix în ochi. Ashley adăugă cu un zâmbet drăguţ:

– Am spus că nu te voi lăsa niciodată să pleci.

– Ă… Ăăă… se bâlbâi Koi, incapabil să ascundă cât de agitat era. Brațele puternice ale lui Ashley care îl înconjurau determinau să fie imposibil să ignore asta. Căldura trupului său și respirația care îi mângâia obrazul lui Koi – erau copleșitoare.

E prea mult.

Inima îi bătea cu putere, respirația îi era sacadată, iar mintea i se golise. Era atât de copleșit, atât de emoționat, încât chiar îl speria.

De ce?

Se uită la Ashley, amețit.

De ce se întâmplă asta mereu când îl văd pe Ash?

Și atunci și-a dat seama – și-a amintit de problema pe care o scrisese cu o seară înainte. Ochii lui s-au mărit de uimire.

– A… Aşteaptă!

Koi se zbătu în panică. Pentru Ashley, era doar o mișcare ușoară, dar văzând cum şi Koi se chinuia să scape, îi era imposibil să nu-i dea drumul. Deși o parte din el voia cu adevărat să-l țină mai strâns și să nu-i dea drumul niciodată.

Totuși, a cedat. Slăbindu-și brațele, l-a lăsat pe Koi să-i scape. Dar, în loc să facă un pas înapoi, Koi a sărit departe – punând distanţă între ei.

Lui Ashley nu i-a plăcut asta. Deloc.