– Gata.

– Bine.

Koi își drese repede gâtul, temându-se că vocea i-ar putea tremura.

– Mulțumesc.

– Sigur.

Ashley îi răspunse simplu, apoi începu să-și pună propriile patine. Spre deosebire de cu câtă grijă îi legase șireturile lui Koi, își termină rapid pregătirile. Văzând asta, Koi îl întrebă:

– Când ai început să patinezi?

Ashley alunecă pe patinoar și răspunse:

– Hmm… când aveam patru ani.

– Poftim?!

Vocea șocată a lui Koi i-a scăpat, dar până să apuce să vorbească, Ashley era deja departe. Încă așezat pe bancă, Koi l-a privit pe Ashley patinând fără efort pe gheață. După ce a făcut un tur de probă pe patinoarul larg, Ashley s-a întors și s-a oprit în fața lui.

– Bine, e rândul tău.

Ashley îi întinse mâna. Koi respiră adânc și se ridică în picioare, adunându-și curajul. În momentul în care își pierdu echilibrul, Ashley îl apucă repede de brațe.

– M… mulțumesc.

– Nicio problemă.

Ashley a dat din umeri ușor și a început să meargă înapoi, ținându-l pe Koi de ambele mâini. Ghidat de el, Koi a făcut pași lenți și ezitanți înainte. Și când a ajuns în sfârșit să stea pe gheață cu ambele picioare…

– Aauu!

– Koi!

Cu un țipăt, Koi s-a prăbușit direct pe gheață. Întregul său trup a aterizat cu o lovitură pe gheață, dar, din fericire, mâinile lui erau tefere. Ashley le ținea strâns.

– Nu-i nimic, Koi. Hai, te țin eu, doar ia-o încet…

Ashley s-a aplecat pentru a-l ajuta să se ridice puțin câte puțin. Koi a încercat să stea singur în picioare, dar trupul său refuza să coopereze. De fiecare dată când încerca să-și pună picioarele jos, lamele alunecau de sub el, chiar și când reușea cu greu să stea în picioare, patinele se înclinau într-o parte și cădeau.

După ce a repetat asta de câteva ori, Koi și-a pierdut complet încrederea.

“Cum naiba ar trebui să dansez cu lucrurile astea?”

Oare va putea să se alăture echipei de majorete în starea asta? Și dacă nu va putea, ce se va întâmpla cu punctele sale extracurriculare? Fără ele, cererea sa de admitere la facultate se va destrăma. Sigur, nu avea bani sau relații, dar eșecul din cauza inexistenţei de abilităţi era un alt fel de disperare. Chiar urma să fie exclus din facultate fără măcar să ajungă în pragul acesteia?

Chiar și cu ajutorul lui Ashley, nu putea să stea în picioare pe gheață, căzând constant. Totul părea fără speranță. Viziunea i se încețoșă de panică, iar fața i se întări treptat. Atunci…

– Koi. Koi. Koi.

Ashley îi striga numele iar și iar, de parcă ar fi încercat să-l scoată din starea aceea. El s-a uitat în fața lui Koi, acum încremenită de panică, și a vorbit calm.

– Totul e bine. Relaxează-te. Te ajut eu. Poți să faci asta.

Ashley vorbi încet, ca și cum ar fi vrut să-l liniștească, dar fața lui Koi se strâmbă repede și el scutură din cap.

– Nu pot…

Se simțea atât de învins de cât de dramatic arăta, încât lacrimile i-au umplut ochii. Poate era din cauza faptului că Ashley era atât de amabil, dar emoțiile au țâșnit și mai repede. Totul din trecut i-a revenit în minte, iar cuvintele pline de enervare i-au ieșit din gură.

– Sunt foarte slab la sport. De ce se ia asta în calcul la media generală? Unii oameni sunt buni la activități fizice, iar alții nu! Nu pot să-mi fac prieteni, nu pot să-mi mișc trupul cum trebuie — sunt varză la toate! E atât de nedrept! Ce, oamenii ca mine nu au voie să meargă la facultate? Asta e o mare nedreptate…

Rușinat, enervat și supărat, Koi nu se putea opri din plâns.

Nu e suficient să te străduiești?

Chiar și cu toate șansele împotriva lui, el chiar făcea tot ce putea. Se agăța de viață cu disperare. Dar toată lumea spunea că nu era suficient. Că trebuia să reușească și la lucrurile pe care nu le putea face. Chiar dacă îşi dădea toată silinţa, erau pur și simplu lucruri pe care nu le putea face. Uite — toți ceilalți puteau patina, iar el nici măcar nu putea sta în picioare. Ce era asta? S-a terminat. Era complet terminat.

Totul era un dezastru. În timp ce Koi plângea incontrolabil, Ashley nu a scos niciun cuvânt. A așteptat în tăcere ca plânsul să se potolească.

După un timp, odată ce Koi s-a descărcat și mai ștergea doar în liniște nasul, Ashley a vorbit în sfârșit cu voce joasă.

– Te simți puțin mai bine acum?

– Da.

Koi dădu din cap. Odată ce valul de emoții trecu, totul deveni mai clar, iar vinovăția începu să se instaleze. Ashley își făcuse timp pentru el, deși era ocupat și obosit, iar Koi își pierduse controlul și plânsese ca un copil. Nici măcar nu putea să-l privească pe Ashley în ochi.

– Îmi pare rău, Ash…

Se scuză cu voce joasă, dar Ashley clătină din cap.

– Nu-i nimic. Toată lumea cedează uneori.

– Toată lumea?

Koi a ridicat privirea. Ashley a izbucnit în râs când i-a văzut nasul roșu și umflat.

– Da, toată lumea.

Koi știa foarte bine că “toată lumea” nu includea pe cineva ca Ashley Miller, dar nu s-a obosit să o spună. Nu era momentul să se certe.

– Îmi pare rău, Ash. Acum sunt bine.

Koi inspiră adânc.

– O să încerc din nou.

– Bine. Dar mai întâi…

Ashley și-a strecurat mâinile sub brațele lui Koi și l-a ridicat într-o mișcare rapidă. Brusc în picioare, Koi a clipit, uimit. Ce s-a întâmplat?

Și nu s-a oprit aici — Ashley l-a ridicat brusc în brațe.

– Ce faci?!

– Stai nemișcat. Nu te zbate, e periculos.

Speriat, Koi a încercat instinctiv să se zbată, dar, la avertismentul lui Ashley, s-a oprit brusc. Ashley a patinat cu ușurință pe gheață și s-a întors la locul de unde porniseră.

– Poftim.

Îl așeză pe Koi pe bancă și îi aduse o sticlă cu apă. Koi îi mulțumi din nou și luă sticla. După atâta plâns, gâtul îi era uscat. Bău cu lăcomie și puse sticla jos. Ashley vorbi.

– După ce îți revine respirația, o luăm de la capăt.

– Bine. Mulțumesc.

– Da, da, am înțeles. Mi-ai mulțumit destul. Nu mai e nevoie să o spui din nou, bine?

Ashley adăugă ultima parte și îl privi așteptând, ca și cum de data asta trebuia să răspundă. Koi dădu repede din cap.

Acum se auzea o altă melodie din telefonul lui Ashley. El o opri și aruncă telefonul deoparte calm. Liniștea se reinstală. Koi încercă să-și stabilizeze respirația și întrebă în cele din urmă:

– Cum ai ajuns să practici patinajul? Adică, la o vârstă atât de fragedă.”=

– E un motiv cam plictisitor,  a răspuns Ashley.

– M-a obligat tata.

– Ah…

Koi încercă să-și imagineze pe tatăl lui Ashley — un avocat de pe Coasta de Est, înfricoșător, cu realizări de top, obsedat de educație. Ashley adăugă, aproape pentru sine:

– De fapt, am început cu patinajul artistic.

– Poftim? Patinaj artistic? Tu?

Era ultimul lucru la care se aștepta Koi. El rămase cu gura căscată, iar Ashley râse.

– Da. De ce? Nu mi se potrivește?

– N… Nu, nu e asta.

Încă amețit, Koi a întrebat:

– Atunci de ce ai renunțat?

– Păi… a răspuns Ashley din nou fără să se gândească.

– Am devenit prea înalt.

Într-un fel, avea sens. Koi se trezi acceptând răspunsul și schimbă subiectul.

– Atunci, când ai început să joci hochei?

– În clasa a patra. Cam târziu, de fapt.

– Dar știai deja să patinezi până atunci, aşa e? Așa că probabil te-a ajutat, a spus Koi, dar, în mod imprevizibil, Ashley scutură din cap.

– Nu. Lamele sunt diferite în funcție de sportul practicat, așa că a trebuit să învăț totul de la capăt. Era greu.

– S… Serios?

Luat prin surprindere, Koi se uită în jos la propriile patine. Înainte să apuce să întrebe, Ashley îi răspunse.

– Tu porți patine de patinaj artistic. Astea sunt ale mele.

Ashley își ridică patinele ca să le poată vedea. Koi nu observase înainte, dar diferența dintre lamele era evidentă. În timp ce le examina curios, Ashley spuse:

– Te simți mai bine acum?

– Poftim? O… da.

Auzind asta, Koi se întoarse brusc la momentul prezent. La un moment dat, plânsul lui încetase.

– Acum mă simt bine.

– Bine. Atunci ridică-te.

Ashley zâmbi.

– Ai plâns destul. E timpul să te revanșezi.

Koi simți cum i se scurge sângele din față în timp ce se uita la el.

De aceea nu oricine poate intra în echipa de atletism.