Dane clipi rapid de câteva ori la rând. La ce mă uit acum? Nu-i venea deloc să creadă. Deschise gura, dar nu scoase niciun sunet, doar gâfâia. După ce își mișcă de câteva ori buzele uscate, Dane întrebă cu voce sugrumată.

– Cum… de ce?

Apoi izbucni într-o tuse seacă. În timp ce tușea, ceva fierbinte îi curgea din nou din gură. A, da. Dane își aminti. Când moartea se apropie, poți vedea iluzii imposibile. Chiar și gândindu-se la asta, era surprins că persoana care urma să vină la el la sfârșitul vieții sale era acest bărbat, nu ea.

– Drăguţule!

Ca de obicei, el chicoti și mormăi.

– De ce ești aici?

Nu era niciun motiv ca acest bărbat să se afle în acest loc. Deci asta nu era realitate. Această iluzie blestemată urma să dispară în curând.

Respirații greoaie îi scăpau din gură. În viziunea lui încețoșată, îl putea vedea pe Grayson ridicându-și mâna. Degetele lungi îi atinseră obrazul celui care era prăbușit lângă perete. Când o mână mare îi cuprinse ușor o parte a feței, Dane tresări surprins.

E caldă. Ochii i se lărgiră încet la căldura de necrezut. În câmpul său vizual larg deschis intră chipul unui bărbat care îl privea cu un zâmbet șters la colțurile gurii.

– Hei!

Se auzi o voce liniștită, calmă. Grayson îi mângâie obrazul lui Dane cu degetul mare.

– Știam că vei fi singur așa.

Dane nu putea spune nimic. Nu putea decât să-l privească înmărmurit. Grayson îi zâmbi.

– Vezi? Am avut dreptate.

Era o absurditate. Nu-i venea să creadă ce vedea cu ochii lui și ce auzea cu urechile lui. Asta era realitatea? Serios?

– Cum… cum…

Încercă să spună ceva cu întârziere, dar un alt acces de tuse aspră îi scăpă. Grayson așteptă în tăcere ca trupul lui, care tremura ca într-o criză, să se calmeze. Dane, care abia încetase să tușească, întrebă între respirațiile gâfâite.

– Cum ai ajuns aici?

“De unde știai că sunt aici?”

La îndoiala ascunsă în întrebare, Grayson a răspuns calm:

– Am auzit că a mai fost un incendiu mare, așa că am dat drumul la televizor și ai apărut imediat.

Curând, el a adăugat, ca o glumă:

– Ți-am spus, ești o vedetă.

<Eroul care a salvat un sat se grăbește din nou să salveze cetățenii…>

Grayson, care imitase vocea înflăcărată a reporterului, se încruntă în glumă.

– Așa că m-am grăbit să vin și, cum era de așteptat, la naiba, te-ai aruncat din nou cu tot trupul pentru a salva pe cineva.

Râse scurt, cu o grimasă pe față, de parcă nu se putea abține. Vederea lui Dane continua să se încețoșeze, așa că scutură din cap cu putere, ca un câine. Vocea lui Grayson continuă.

– Am întrebat-o unde te-a văzut ultima oară.

Când a reușit cu greu să se concentreze, fața lui Grayson i-a apărut în sfârșit în câmpul vizual.

– Mă bucur că nu am ajuns prea târziu.

Expresia lui părea sincer ușurată. Cu întârziere, Dane își dădu seama că avea fața plină de funingine, iar hainele îi erau arse și șifonate. Sângele se coagulase pe rana lungă și adâncă de pe braț. Își dădu seama dintr-o privire ce pericole își asumase acest om pentru a ajunge acolo unde se afla.

– De ce…

O voce la fel de tremurătoare ca buzele sale se auzi. Dane nu putu să-și continue cuvintele, apoi abia reuși să spună:

– De ce ai venit până aici? Ești nebun?

Chiar și strigătul era dificil, așa că sunete șuierătoare se amestecau în vocea lui. La tonul aspru al lui Dane, însă, Grayson nu-și schimbă expresia. De parcă se așteptase deja la asta.

– Ți-am spus.

Zâmbi vag.

– Știam că vei rămâne singur așa.

Dane nu putea decât să-l privească fără să spună nimic. Nu-i venea nimic în minte. Ce cuvinte ar fi putut spune? Către acest bărbat care acum îi zâmbea, ce cuvinte, cum?

De ce.

Fața lui Dane se contorsionă încet. Nu putea să înțeleagă. De ce se întoarce mereu la mine în felul ăsta? L-am respins de atâtea ori, de atâtea ori.

De ce se întoarce mereu la mine așa?

– Nu face asta, a mârâit Dane cu voce tremurândă.

– Nu merită atât de mult.

La auzul vocii care ieși cu greu, Grayson se opri din mișcare pentru prima dată. Zâmbetul dispăruse de pe fața care îl privea. Uitându-se la el cu o privire pierdută, Grayson deschise gura.

– Cum poți spune așa ceva?

Vocea care se auzea ca un plâns tremura ușor. Ținându-se de brațul lui Dane, el spuse cu fața contorsionată de parcă era pe punctul de a plânge.

– E vorba despre tine, deci cum poate fi fără valoare?

Văzând expresia lui cu adevărat rănită, Dane simți că inima i se prăbușește. Inima lui părea îmbibată cu apă. Nu știa ce era această senzație necunoscută, care îi pulsa și îi bătea puternic în piept. Dane voia să scuture din cap, dar acesta nu se mișca deloc. Ceva părea să-i fi blocat complet gâtul. Altceva decât respirația lui greoaie.

Nu știa cum să numească acel nod. Dar un lucru părea cert.

De acum înainte, acest bărbat va veni la mine așa de fiecare dată.

Așa că nu voi mai rămâne singur.

În acel moment, ceva din interiorul lui Dane s-a prăbușit. Un râs imposibil i-a scăpat.

– Am pierdut! a mormăit el cu voce joasă.

Nu știa dacă ceea ce îi scăpase de pe buzele contorsionate era râs sau lacrimi. Dane continuă ca într-un monolog, tot fără să înțeleagă.

– Am pierdut, la naiba!

Grayson înclină capul. Părea să nu aibă nicio idee ce însemnau cuvintele lui Dane. Chiar și expresia aceea uluită a lui, ah…

Cât de drăguță era.

Dane ridică mâna fără vlagă și își ţinu capul. Părea că nu are puterea să tragă, dar totuși se lăsa atât de bine. “Cățelușul ăsta pofticios”, gândi Dane și închise ochii. Gura, care se întâlni cu buzele lui Grayson, zâmbea plăcut.

Saliva amestecată mirosea a sânge. Probabil era propriul său sânge. Nu conta. Această limbă, această gură, aceste buze pe care le gusta după atâta timp…

Erau atât de drăguțe.

Și-a mușcat ușor buza de jos, ca să nu-l doară, și a oprit sărutul. La o distanță suficient de mică încât respirațiile lor să se atingă, Dane a șoptit:

– Da, hai să încercăm. Să vedem cât de departe putem merge.

Grayson zâmbi.

– Despre ce vorbești?

Deși nu înțelegea deloc ce însemnau cuvintele lui Dane, dacă era bine că s-au sărutat sau că Dane zâmbea, el zâmbi și el. La acest fapt, Dane era incredul și scoase un alt râs fără sens.

Respirând greu, deschise gura. Cuvinte pe care nu le spusese niciodată în viața lui, cuvinte pe care credea că nu va avea ocazia să le spună niciodată în viitor, le rosti, simțind că inima lui care bătea cu putere ar putea să explodeze.

– Te iubesc, prostule!

Undeva în clădire s-a prăbușit din nou ceva. Poate era sunetul inimii lui Grayson care se oprea. Grayson s-a uitat la Dane cu ochii atât de măriți încât s-a întrebat dacă ochii umani pot deveni atât de mari. Dane murea de lipsă de aer, dar el încetase complet să mai respire.

– Poftim?!

Grayson abia reuși să vorbească. Buzele i se mișcară frenetic înainte să scoată în sfârșit un sunet.

– Ce, ce, ce ai spus? Ce ai spus adineauri?

Curând, ambele urechi i s-au mișcat înainte și înapoi. S-a înflăcărat imediat și a strigat sălbatic.

– Mă iubești? Serios? Serios, serios?

Uimit de fiecare dată când vedea asta, Dane râse. Cumva, ochii lui păreau să se înfierbânte. Era clar că era într-o dispoziție bună, așa că de ce? Deodată, îi veni să plângă.

– Te iubesc, Grayson Miller, a spus Dane din nou. De fiecare dată când rostea aceste cuvinte, parcă artificiile explodau în pieptul lui. Deci astea erau cuvintele atât de plăcute. Părea să înțeleagă de ce Grayson spusese aceste cuvinte atât de des.

Ah.

Treptat, respirația îi deveni dificilă.

Era acesta sfârșitul?

– Dane?

Vocea lui Grayson deveni urgentă. Dane simți cum trupul i se înclină spre podea și mormăi.

– Îmi pare rău, nu mai pot.

Grayson îl prinse repede. Sprijinindu-și fața de umărul lui, Dane respira greu. Chiar urma să moară acum?

Am aflat prea târziu.

Regreta, dar și asta era prea târziu. Gâlgâind, scoțând sunete de aer care se scurgea cu fiecare respirație, Dane șopti:

– Tot ce am să-ți ofer este acest trup.

Propria lui respirație suna neobișnuit de tare. Dane abia își mișcă buzele.

– Îți voi da… totul.

Îmi pare rău.

Conștiința lui se îndepărta în mod natural. Grayson, care îl privea cum zăcea prăbușit, îl îmbrățișă încet pe Dane. O căldură plăcută i se răspândi prin tot trupul. Grayson îl ținu în brațe cu toată puterea și șopti:

– Acum, ești al meu.

Se auzi un alt sunet de explozie. Clădirea începu să se prăbușească la scurt timp după aceea.