– Pur și simplu nu poți avea o conversație decentă cu mine?

Jin Wuqi s-a așezat, aplecându-se în față pentru a-l prinde de mână pe Yu Yang. I-a strâns ușor degetele și i-a spus pe tonul său cochet obișnuit:

– Yu Yang.

Yu Yang a scuturat mâna lui Jin Wuqi.

Încruntându-și sprâncenele, părea extrem de nedumerit. Vocea lui era calmă, ceea ce era aproape nefiresc.

– Crezi că sunt foarte fraier în ochii tăi? Dacă aș fi știut despre relația ta cu Song Zhimu, nu m-aș fi întors la hotel să te iau în acea seară. Credeți amândoi că eram incredibil de nerezonabil și prea băgăreț?

În ochii voștri, credeți că sunt doar un Alfa fără rușine și fără limite? Cineva pe care îl poți întreba dacă-l deranjează că ești “marcat”? Cineva la care, după ce ai avut o întâlnire cu un alt Alfa cu o seară înainte, poți să vii fără rușine și să-l rogi să vorbească frumos cu tine?

Fiecare cuvânt rostit de Yu Yang părea indiferent. Tonul său purta o răceală, ca și cum era obosit să strige și nu voia să evoce prea multe emoții. Îi era greu să înțeleagă de ce Jin Wuqi era atât de sigur că va fi la fel de ușor de manipulat ca înainte. De ce Jin Wuqi îl vedea ca pe cineva care nu putea rezista tentației și era ușor de păcălit.

Chiar dacă înainte era așa, acum nu mai era.

Își amintea foarte bine acea noapte. Pe chipul lui Jin Wuqi se citea acea expresie de intoxicare și își amintea întrebarea.

Yu Yang s-a întrebat cât de lipsit de inimă și indiferent trebuie să fie cineva pentru a întreba un Alfa dacă îl deranjează să fie cu un Omega “marcat”. Fiecare cuvânt călca pe mândria lui, sfâșiindu-i inima cu emoții care răspândeau durere prin fiecare centimetru al ființei sale.

– Crezi că am înnebunit? Nu sunt suficienți patru ani pentru a mă trezi?

Yu Yang s-a uitat la el, întrebând batjocoritor.

– Nu m-am gândit niciodată la asta.

Jin Wuqi s-a ridicat și a mers spre Yu Yang. Privirea lui a urmărit trăsăturile Alfa seducătoare ale lui Yu Yang. A vorbit încet:

– Yu Yang, dacă te superi, putem…

– Să fim prieteni de sex? Asta este ceea ce vrei? Ca eu să devin doar unul dintre mulții tăi Alfa? a întrebat Yu Yang cu răceală.

– Nici să nu te gândești la asta.

– Și dacă ești doar tu?

Jin Wuqi s-a uitat fix la el,

– Nimeni altcineva, doar tu. Tot nu vrei?

Nu era nicio urmă de implorare pe fața lui. Nici urmă de umilință. Era doar o expresie serioasă.

Era atât de serios încât lui Yu Yang i se părea ridicol.

După atâta timp, lui Yu Yang nu-i mai păsa de ce Jin Wuqi plecase de la început. Ceea ce nu putea ierta și încă nutrea resentimente erau sentimentele și atitudinea lui Jin Wuqi față de el. De ce îl abandonase fără ezitare? De ce, după ani de despărțire, nu a menționat deloc trecutul și, în schimb, a sugerat în mod natural să fie prieteni de sex?

În adâncul sufletului său, Yu Yang a înțeles că Jin Wuqi nu l-a văzut niciodată ca pe un partener romantic. Dar când realitatea era în fața lui, acceptarea era încă prea dificilă.

Yu Yang se împiedicase atât de mult timp într-un vis cețos, lovindu-se și învinețindu-se, zgâriindu-și mâinile și rupându-și picioarele. Inima îi era răsucită într-o formă uscată și zdrobită. Era lustruit până la refuz.

Se târâse afară din abis, acoperit de cicatrici, și nu avea de gând să cadă din nou în el.

– Refuz. Nu vreau.

Yu Yang a strâns din dinți. Ochii i s-au înroșit de furie reprimată. Fiecare cuvânt al său era clar și tăios:

– Nu te doresc!

În loc să primească alinare pentru că a îndurat trecutul insuportabil, era din nou sfâșiat de realitate, fără nicio cale de ieșire. După ce a îndurat mai mult de patru ani, tot ce a câștigat era titlul de prieten de sex. Era ca și cum ar fi plutit și s-ar fi scufundat de nenumărate ori în mare, cu plămânii plini de apă sărată, rămânând doar o urmă de aer pentru a susține viața. Apoi, într-o zi, cineva a întins mâna spre el. Yu Yang a păstrat o slabă speranță, tânjind ca acea persoană să îl salveze sau măcar să îi ofere o bucată de lemn în derivă de care să se agațe, permițându-i să respire din nou.

Dar, în schimb, cealaltă parte l-a împins cu cruzime mai adânc în abis, luându-i ultima fărâmă de lumină pe care o mai putea vedea. Și era complet înghițit de valurile în creștere, scufundându-se în întunericul fără sfârșit de pe fundul oceanului.

– Yu Yang…

Mâna lui Jin Wuxi a urcat pe umărul lui Yu Yang. Tonul său s-a stins ca un suspin, ca și cum un fluture cu aripile zburând, și-a luat liniștit zborul, lăsând în urmă un arc frânt pentru puştiul care tânjea cu lăcomie după el.

– Nu te gândi la tine așa.

Mâinile lui Jin Wuxi au învăluit încet gâtul lui Yu Yang. Fruntea lui s-a sprijinit ușor de partea laterală a gâtului său. Tonul său era cel al unui oftat blând:

– Eu sunt cel care a dat-o în bară.

Fiecare cuvânt al lui s-a transformat într-o petală de trandafir, căzând ușor și în tăcere la pământ, dar totuși s-a simțit ca o mie de kilograme prăbușindu-se în inima lui Yu Yang. Erau răsunătoare și copleșitoare, lăsându-l pe Yu Yang pe moment pierdut și dezorientat.

Și-a amintit cuvintele sale de acum câteva momente: “Nu te doresc”. Acele cuvinte erau atât de hotărâte, atât de brutal de definitive. Dar chiar la asta se gândea el? În toți acești ani, nu udase în fiecare zi acea floare deformată cu ură? Dorul, dorința, implorarea, regretul – aceste emoții au crescut și au înflorit alături de resentiment, împletindu-se în petale, asamblându-se într-o floare completă, legănându-se orbitor în sălbăticie, acoperită cu mușchi și liane. Cum putea Yu Yang să nu o vadă?

Amăgirea de sine a mândriei sale dispăruse de mult. Era spulberată în momentul în care era abandonată fără un cuvânt. Era ruptă în bucăți de stânci înalte, de mări învolburate, de vulcani în erupție, toate rupte și aruncate, fără să lase nimic în urmă.

Atunci de ce se agățase atât de strâns atâta timp?

Mâna i s-a încleștat de durere. Degetele îi erau amorțite. Vârfurile degetelor îi erau palide. Acum, când își deschidea mâna, tot ce vedea era un semn roșu aprins, nimic altceva.

Puținul de demnitate care îl susținuse, se pare, nu existase niciodată. Era ca și cum cineva ar fi deschis cutia cu medicamente pe care Yu Yang se baza pentru supraviețuire, arătând spre ambalajul care plutea ușor înăuntru și spunându-i: “Vezi, de fapt nu e nimic în ea. Ești încă foarte bolnav”.

Yu Yang a purtat o cochilie goală timp de peste patru ani. Iar acum era în sfârșit spulberată frontal. În interiorul carapacei, nu era nicio urmă de carne sau sânge. Dar în afara carapacei, exista realitatea crudă a unui câmp însângerat.

Ce drept avea el să spună “Nu te doresc”? De la început până la sfârșit, inițiativa și alegerea erau toate în mâinile lui Jin Wuqi.

Jin Wuqi nu căuta consimțământul. Îi oferea doar lui Yu Yang o cale de ieșire. Dacă Yu Yang era de acord, Jin Wuqi putea chiar să-i ofere o compensație pentru demnitatea pierdută, cum ar fi satisfacerea poftei și a nevoilor sale sexuale.

Înainte de asta, Yu Yang încă mai folosea acele minciuni care îi atingeau demnitatea pentru a se înșela, pentru a-și crea un înveliș protector care îi acoperea urechile, dar îi lăsa ochii la vedere. Dar acum, el era ca şi carnea unei scoici care era scoasă din cochilie, expusă la soarele arzător, înmuiată în ploi abundente și erodată de gheață și zăpadă. Când soarele ieșea din nou, el se dezgheța din nou, folosindu-și cel mai fragil sine pentru a face față celor mai dure realități.

– Eu sunt cel rău.

O consolare atât de plină de compasiune și considerație, oricine ar fi contat de ea.

Dar să o folosești pentru a-l consola pe Yu Yang, era pur și simplu o încercare prea slabă.

***

După ce Jin Wuxi a plecat, Yu Yang a rămas nemișcat pe loc pentru o lungă perioadă de timp. S-a întors să se uite pe fereastră, unde totul era clar. Dar i se părea o lumină orbitoare. Soarele putea chiar să-i evapore lacrimile din ochi.

Ceea ce ar fi trebuit să facă era să nu evite niciodată să vorbească despre trecut și să-l închidă complet. Ar fi trebuit să se confrunte cu sinele său pur și autentic de acum patru ani, să-i ceară scuze și apoi să meargă mai departe fără să privească înapoi.

Jin Wuqi nu și-a luat rămas bun de la acel tânăr acum patru ani. Și nici Yu Yang. Și-a purtat sinele rănit înainte, indiferent de situație. Așa că nu a putut niciodată să renunțe complet la trecut. În schimb, totul a devenit învăluit în praf tulbure.

O oglindă spartă nu putea fi restaurată niciodată. Chiar dacă ar fi asamblată cu forța, ar reflecta doar ruperea și deformarea.

Ar trebui să-și ceară scuze față de sinele său de odinioară. Acelui Alfa de optsprezece ani cu ochii strălucitori.

Ar trebui să-i ceară scuze.