Apăsând pe accelerație, Kouki a condus mașina cu două locuri pe panta care ducea la suprafață. Odată ajuns pe stradă, s-a îndreptat fără ezitare direct spre reședința lui Amane.

Presupunând că Amane se întâlnea alături de Kourogi chiar acum, dacă nu știa unde, nu era capabil să meargă la locul respectiv.

Aflase adresa de e-mail profesională a lui Kourogi de la fratele său mai mare, Keiki, așa că, între hârtiile cu Seo, a trimis un e-mail de la adresa stației D-Est, spunând: “Aș dori să vorbesc cu dvs. despre răposata Aya, așa că vă rog să mă contactați”, împreună cu numărul său personal de mobil și adresa de e-mail. A încercat, de asemenea, să sune la linia principală a “Chance Promotions”. Dar era după orele de program, aşa că nu a răspuns nimeni.

Cel mai devreme când Kourogi își va verifica e-mailul de afaceri va fi mâine dimineață, când va ajunge la birou. Ar fi prea târziu.

Pentru orice eventualitate, a verificat și baza de date a poliției. Dar numele lui Kourogi nu avea niciun rezultat. Totuși, asta nu însemna neapărat că era nevinovat. Însemna doar că nu avea cazier judiciar public. În această lume, Alfa cu avocați de top rareori se confruntă cu urmărirea penală, cu excepția cazului în care este vorba de ceva cu adevărat grav.

O altă opțiune era să verifice documentele de înregistrare ale firmei pentru a afla adresa directorului general, dar nici biroul de înregistrare nu se deschidea până dimineață.

După ce au epuizat toate opțiunile disponibile în acel moment, poteca care ducea la Kourogi s-a înfundat.

Singurul loc care putea oferi un indiciu era casa lui Amane.

Cu asta în minte, Kouki s-a îndreptat spre apartamentul lui Amane din centrul orașului. Când a ajuns, ferestrele clădirii erau toate întunecate, iar când a bătut la ușa lui Amane nu a primit niciun răspuns.

După ce a confirmat că ușa era încuiată, Kouki a băgat mâna în buzunarul interior al jachetei și a scos un cuțit militar pliabil. A întins unealta cu mai multe cârlige, care avea o lamă în formă de sabie, și a introdus-o în gaura cheii.

Bazându-se doar pe pipăitul degetelor, el a sondat cu grijă interiorul, făcând mișcări ușoare până când a simțit un clic satisfăcător.

– S-a deschis.

Inspirat să vadă de aproape tehnica de spargere a lacătelor a lui Amane, Kouki își cumpărase un cuțit militar și exersase pe cont propriu. În cele din urmă se dovedise util în această situație.

Kouki a întors clanța și a deschis ușa.

– Scuzaţi deranjul, a mormăit el în timp ce pășea în camera întunecată. A apăsat pe întrerupătorul de pe perete, dar nu era niciun semn de Amane în apartamentul acum luminat.

Știa că Amane s-ar fi înfuriat dacă ar fi aflat că şi Kouki intrase prin efracție și cercetase locul în timp ce el era plecat. Dar nu mai era timp de ezitări.

A început să caute indicii în locurile cele mai evidente – masa de la cafenea, masa de mese, rafturile din oțel inoxidabil, bucătăria – dar nu a găsit nimic. Pe de altă parte, nici măcar nu era sigur ce căuta, așa că nu era o surpriză că şi căutarea sa vagă nu a dat niciun rezultat.

– Gândește-te…

Încruntându-și fruntea în concentrare, Kouki și-a amintit brusc ceva ce spusese Amane aseară.

“Eu sunt cel care a obținut datele de contact ale lui Kourogi.”

– Informații de contact… o carte de vizită!

Și-a dat seama.

Dacă era o carte de vizită, Amane trebuie să o fi primit la petrecere. Aseară, când s-au despărțit, Amane purta doar o cămașă și pantaloni. Dacă şi cartea de vizită era undeva, trebuia să fie într-una din ele.

Kouki a început să scotocească prin toate sertarele din cameră, răsturnând totul în căutarea cămășii și a pantalonilor.

Amane spusese că le va trimite la curățat. Dar nu fusese suficient timp între noaptea trecută și dimineața asta pentru a face asta. În plus, el nu era genul care să fie atât de meticulos. Cartea de vizită trebuie să fie încă aici.

Căutările lui Kouki se opriră în fața scării de fier din sufragerie. Prima dată când venise aici, Amane spusese că mansarda, accesibilă pe scară, era locul său de dormit.

– Patul…

În momentul în care a mormăit asta, Kouki a sărit pe scara de fier și a urcat în pod. Aruncând o privire în spațiu, a văzut așternuturile zdrențuite, o pătură și o pernă. Și acolo…

– Acolo este!

Apucând cămașa și pantalonii zdrențuiți care erau împachetați în colț, s-a grăbit să coboare scara. Imediat ce picioarele i-au atins podeaua, a căutat în buzunarul de la piept al cămășii.

– Nu e aici.

Reprimându-și anxietatea crescândă care îi urca pe spate, a băgat repede mâna în buzunarul fundului. Degetele au frecat ceva. Scoțând-o din buzunar, cele două degete ale sale au prins o carte de vizită mototolită.

***

– Full.

Amane a declarat, întinzând cinci cărți pe masa mică. Văzând secvența de “10”, “J”, “Q”, “K” și “A” aliniate. Tipul cu părul blond a gemut consternat.

– Ce naiba este mâna aia urâtă?!

– Am crezut că voi câștiga sigur de data asta…

Bărbatul cu părul lung și-a încruntat sprâncenele în timp ce se uita la mâna sa cu o culoare de caro. Pierderea cu o carte atât de mare părea să-i fi secat motivația. Așa că a spus:

– Renunţ.

– Omule, am terminat. Mă dau bătut.

Kourogi a ridicat ambele mâini într-un gest de capitulare și a întrebat:

– Amane-kun, ești cumva un jucător profesionist?

– Nu este ceva atât de impresionant. Dar îmi place pokerul de mult timp și am jucat destul de mult.

În copilărie, locuind într-un bordel, i se permitea uneori să se alăture unui grup de colege ale mamei sale, care își omorau timpul jucând cărți în timpul liber. Nu pariau bani. Câștigătorul primea însă bomboane, ceea ce, în mod natural, îl făcea mai puternic la joc. Pokerul era un joc în care agresivitatea și observația la momentul potrivit erau esențiale, așa că se potrivea personalității sale.

“Da. Dacă vom câștiga, ne vei urma ordinele. Dacă vei câștiga, acest portofel este al tău.”

Trecuseră treizeci de minute de când începuseră o partidă de poker, pariind drepturile de a da ordine lui Amane și portofelul tipului cu ochelari negri. Bărbatul cu părul creț se întorsese la postul său de la recepție, lăsând doar cinci persoane în cameră.

Un munte de chipsuri se îngrămădise în fața lui Amane. Se părea că seara asta era seara lui norocoasă. Șansele de a obține cărți mari încă de la prima mână erau mari. Nu simțea că poate pierde.

– Asta e nasol. Cred că o să renunț și eu.

Tipul cu părul blond, îmbufnat, a început să se joace cu telefonul.