În timp ce atmosfera tensionată persista, ușierul cu părul creț i-a așezat lui Amane un pahar de cocktail.

– Acesta este un cocktail cu adevărat delicios, să știi. Amane-kun, ai băut șampanie la petrecere, deci poți suporta alcoolul, aşa e?

Amane a ascultat vocea drăguţă a lui Kourogi, uitându-se la cocktailul roșu aprins pus în fața lui.

E aproape sigur că era un fel de drog – fie un sedativ sau un drog ușor – în el. Fără îndoială, Aya a fost drogată cu acesta și și-a pierdut cunoștința…

Amane și-a ridicat privirea de la cocktail și a zâmbit.

– Pot să beau. Și îmi place să beau.

– Așa am crezut și eu. Atunci…

– Din păcate, mă doare puțin capul de dimineață, așa că am luat niște calmante mai devreme. Nu mi-ar plăcea să stric seara îmbolnăvindu-mă de la băutură, așa că voi renunța la alcool.

O expresie clară de panică se răspândi pe fața bronzată a lui Kourogi.

– Analgezicele nu ar trebui să fie o problemă. Este în regulă. Ne-am chinuit să facem acest cocktail special, așa că mi-ar plăcea să îl încerci. Nu este ceva ce poți bea oriunde altundeva.

– Oricât de mult mi-ar plăcea, ar fi un dezastru dacă aș ajunge să vomit din cauza unei reacții adverse.

– Nu-ți face griji în privința asta.

În timp ce Kourogi încerca disperat să-l convingă să bea cocktailul, tipul cu ochelari cu rame negre a intervenit:

– Ei bine, ei bine… Ajunge. Chiar dacă insiști, nu va folosi la nimic, a spus cu o voce calmă tipul cu ochelari cu rame negre.

Dar Kourogi încă se arăta reticent. Se părea că simțea că se va reflecta prost asupra lui dacă Amane nu se conforma. În ciuda faptului că erau cu aproape douăzeci de ani mai în vârstă decât cei trei, era clar că dinamica puterii îi favoriza pe cei trei Alfa. Aceștia proveneau probabil dintr-o familie din clasa superioară, deși probabil nu la fel de prestigioasă ca cea a familiei Shutou. Separarea de clasă în cadrul categoriei Alfa păreau și mai nemiloase.

– Totuși, dacă nu poate bea, nu are niciun rost să-l avem aici. El este aici ca membru al distribuției pentru a ne distra, iar noi suntem aici pentru acest motiv.

– Exact.

– Și în plus, oricum e bărbat.

Ceilalți doi Alfa au dat din cap în semn de acord cu bărbatul cu ochelari cu rame negre.

– Iată o propunere. Ce-ar fi să rezolvăm asta cu un joc de poker?

– Un joc?

– Da. Dacă vom câștiga, ne vei urma ordinele. Dacă vei câștiga, acest portofel este al tău.

Cu asta, bărbatul cu ochelari cu rame negre a aruncat un portofel gros pe masa joasă.

– Ai nevoie de bani, nu-i așa? a insistat el.

– Asta este o ocazie de aur. Ce vei face?

“…”

Era clar că într-un joc de patru contra unu, șansele erau covârșitoare împotriva lui Amane. Dar dacă refuza jocul de poker după ce evitase cocktailul, starea de spirit se va înrăutăți, iar adunarea s-ar putea încheia brusc. Nu i s-ar mai fi dat o a doua șansă ca “membru inutil al distribuției” și, odată cu asta, ar fi dispărut orice oportunitate de a expune fărădelegile lor.

Pentru a o răzbuna pe Aya, nu avea de ales decât să accepte.

Decizându-se, Amane a tras de nodul cravatei, desfăcându-l, și a afișat un zâmbet neînfricat.

– Voi juca.

***

– Kariya-kun, te-ai descurcat bine azi!

– Și tu, Seo-san. Mulțumesc pentru munca grea.

Kouki și Seo își petrecuseră întreaga zi lipiți de computere, fără să se oprească nici măcar pentru gustări, cu nimic altceva decât cafeaua preparată în exces pentru a-i susține. Chiar și așa, abia după ora 22:00 au terminat de curățat dosarul de rapoarte post-incident pe care Amane îl adunase. Etajul de obicei aglomerat al diviziei de detectivi, cunoscut sub numele de “Castelul care nu doarme niciodată”, se golise considerabil până la acea oră.

– Mulțumesc foarte mult pentru ajutor. Mulțumită ție, nu va trebui să lucrez toată noaptea, Kariya-kun. Mă voi ocupa de rezumatul final și îl voi prezenta șefului.

– Mulțumesc. Atunci, voi pleca.

Kouki a făcut o ușoară plecăciune în fața lui Seo, purtându-și sacoul sub braț în timp ce părăsea etajul.

Chiar și în timpul lucrului lor împreună, nu primiseră nicio veste de la Amane.

Pășind pe hol, Kouki a apelat din nou numărul lui Amane. Dar tot nu răspundea nimeni. A auzit din nou salutul automat al căsuței vocale și a închis.

Îi lăsase deja două mesaje, dar nu avea de unde să știe dacă Amane le ascultase.

Dacă Amane ar fi ales în mod deliberat să nu sune înapoi, asta era exasperant. Dar suportabil.

Dar dacă, din întâmplare, se afla într-o situație în care nu putea efectua apeluri?

Un sentiment neplăcut se strecura pe spinarea lui Kouki. Odată ce posibilitatea i-a trecut prin minte, nu a mai putut scăpa de ea. Împins de un sentiment de urgență, s-a grăbit spre parcarea subterană. A alunecat în mașina lui iubită și a întors cheia în contact.

Tocmai când se pregătea să apese pe accelerație, piciorul i-a înlemnit.

“Noaptea trecută, ți-ai lăsat sentimentele personale să intervină, mi-ai dat peste cap operațiunea și chiar l-ai speriat pe Kourogi uitându-te la el. Dacă te iau cu mine, va fi în gardă. Deci, răspunsul este nu.”

Vocea rece și lipsită de emoții a lui Amane i-a răsunat în minte.

Lui Kouki i se refuzase participarea, era păcălit și lăsat în urmă. Și acum, indiferent de câte ori încerca să-l contacteze pe Amane, nu primea niciun răspuns.

– La naiba!

Enervat, Kouki și-a trântit mâna de volan. Claxonul mașinii a bubuit puternic, reverberând în toată parcarea.

– La naiba…

Îl durea să realizeze că, atunci când era cu adevărat important, Amane nu se va baza pe el.

Ce era el pentru Amane, oricum?

Ca partener, el nu putea concura cu Odagiri.

Erau “suflete pereche”, dar nu și iubiți.

Aveau o relație fizică, dar inimile lor nu erau conectate.

(Dacă voi alerga după el, probabil că doar îl voi enerva…)

Poate că se gândea prea mult la lucruri. Chiar dacă Amane avea probleme, ar fi putut să se descurce singur, fără intervenția lui Kouki.

Judecând după tot ce văzuse Kouki despre Amane până acum, era foarte probabil.

(…Dar totuși.)

Amane a lucrat întotdeauna singur, fără un partener, producând în mod constant rezultate pe cont propriu, ceea ce l-a determinat să fie mândru și încrezător în sine.

În realitate, avea o minte ageră și stăpânea artele marțiale pentru a compensa dezavantajele de a fi un Omega.

În acest sens, încrederea sa era susținută de abilitățile sale. Dar, uneori, această mândrie ducea la un exces de încredere, care putea duce la pericole fatale.

(Ar trebui să merg până la urmă.)

Chiar dacă este o călătorie irosită, chiar dacă îl enervează, chiar dacă țipă la el, “De ce ai venit?”…

Kouki nu va putea dormi oricum dacă nu confirmă siguranța.