Kouki, așezat la biroul său din cadrul Diviziei de Afaceri Penale, și-a pornit laptopul și a început imediat să bată pe tastatură cu o concentrare intensă. După exact treizeci de minute, s-a oprit și s-a ridicat în picioare. S-a îndreptat spre imprimantă, a luat un teanc de imprimate din tava de ieșire și a mers direct la biroul șefului său de echipă, Kuroki.

– Sunt gata.

Kuroki, care scrisese un document pe computerul său, și-a rotit scaunul pentru a-l privi pe Kouki.

– Am terminat munca pe care mi-aţi dat-o.

– Vai! Gata deja?!

Kuroki a scos un oftat întârziat de uimire. Presându-l din față, Kouki a adăugat:

– Vă rog să confirmați.

– O… bine.

Uitându-se peste tipărituri, Kuroki a mormăit:

– Da, perfect. Nicio problemă, având încă o expresie ușor surprinsă.

– Uimitor. La această viteză și cu o asemenea acuratețe – fără greșeli de scriere sau erori.

Când Kuroki și-a exprimat admirația, Kouki a răspuns:

– Dacă nu sunt probleme, voi încărca aceste date pe serverul comun al departamentului, și s-a întors imediat la biroul său.

Fără să se așeze, a operat laptopul dintr-o poziție pe jumătate aplecată.

– Le-am încărcat.

În timp ce raporta acest lucru, Kouki și-a închis laptopul și s-a pregătit rapid să plece.

– Honjou-san mă așteaptă, așa că scuzaţi-mă.

A spus clar întregului birou că nu va mai rămâne pentru alte ore suplimentare, apoi și-a părăsit biroul.

În timp ce trecea pe lângă el, Kuroki își întoarse din nou scaunul.

– Mulțumesc pentru munca grea. Mulțumită ție, s-ar putea să ajungem la timp. Ai fost de mare ajutor.

Fără să se oprească, Kouki a răspuns:

– Mă bucur să aud asta. O să-mi iau rămas bun, zâmbi în timp ce ieșea din birou.

În momentul în care a pășit în hol, și-a scos telefonul și l-a sunat pe Amane.

Cu toate astea, doar tonul de apel a sunat, fără niciun răspuns. Pe măsură ce numărul de sunete a ajuns la “7”, “8” și apoi “9”, un sentiment neliniștitor a început să crească, determinându-l pe Kouki să simtă furnicături în ceafă. După ce a numărat până la “12”, apelul a trecut brusc la mesageria vocală.

– Alo? Sunt Kariya. Tocmai am terminat de lucrat cu superiorul nostru. Unde te afli? Te rog sună-mă înapoi.

Deși lăsase mesajul, nu se aștepta ca Amane să răspundă la telefon. Cu un sentiment tot mai mare de neliniște, Kouki nu a mai putut sta liniștit. S-a repezit pe hol, cu telefonul în mână.

Pentru moment, în timp ce aștepta să fie sunat din nou, a decis să caute în secție.

Începând cu locul cel mai probabil, acoperișul, a căutat cu atenție până la parcarea de la subsolul al doilea. Dar Amane nu era de găsit nicăieri. A oprit colegi la întâmplare de-a lungul drumului, întrebând:

– L-ați văzut pe Honjou-san?

Dar toată lumea clătina din cap.

Când căutările sale s-au dovedit a fi zadarnice, Kouki s-a trezit înapoi pe holul de la etajul al doilea, unde se afla Divizia de Afaceri Penale. O frază spusă de Amane a reapărut brusc în mintea lui – ceva ce nu-i era caracteristic.

“Suntem cu toții implicați în asta, nu-i așa? Suntem colegi în aceeași echipă.”

Chiar și așa, Amane plănuise probabil să acționeze pe cont propriu, fără Kouki.

(…Am fost prea naiv.)

Stând încremenit în mijlocul holului, Kouki privea enervat spre tavan.

(Dacă mă gândesc bine, tipul ăla nu ascultă niciodată ce spun. Mai ales azi, dintre toate zilele.)

Deși era ignorat toată dimineața, până la punctul în care starea lui mentală era praf, Kouki știa că era vina lui, așa că a acceptat asta ca fiind inevitabil. Făcuse tot posibilul să mențină un exterior calm pentru a nu trezi suspiciuni din partea colegilor săi. Dar, în realitate, șocul declarației lui Amane de “rupere a parteneriatului” îl lăsase fără somn. Era cuprins de vinovăție și ură de sine. Mintea și corpul îi erau lovite și epuizate. Chiar și așa, nu încetase să fie cu ochii pe Amane. Ca și cum ar fi așteptat ca ceasul să bată sfârșitul zilei de lucru, Amane părăsise biroul, iar Kouki îl urmase. Avea o presimțire că Amane urma să se întâlnească alături de Kourogi.

Deși Amane nu menționase aseară obținerea informațiilor de contact ale lui Kourogi, Kouki știa că şi Kourogi, un agent de talente , nu ar fi trecut cu vederea pe cineva atât de excepțional ca Amane.

Cel mai probabil, după ce a părăsit conacul lui Shutou fără Kouki, Amane a luat legătura alături de Kourogi și a stabilit întâlnirea de azi.

În mod sigur, bănuiala lui Kouki era corectă.

A implorat să meargă și el, dar răspunsul era nu. Chiar și atunci când Kouki a afirmat că el era cel care îi încredințase lui cazul lui Aya, Amane a contraatacat, spunând că el era cel care obținuse datele de contact ale lui Kourogi.

“În plus, noaptea trecută, ți-ai lăsat sentimentele personale să intervină, mi-ai dat peste cap operațiunea și chiar l-ai speriat pe Kourogi uitându-te la el. Dacă te iau cu mine, va fi în gardă.”

Nu era loc de discuții. Era adevărat că își pierduse cumpătul din cauza geloziei. Eșuase ca detectiv. Nu exista nicio scuză pentru asta.

Dar, mai presus de orice, Kouki dorea să evite să-l pună pe Amane în pericol în legătură cu situaţia Aya.

La fel ca în timpul morții suspecte a escortei masculine de înaltă clasă, Shou, Amane avea tendința de a-și risca viața pentru Omega, fără să țină cont de propria siguranță. Desigur, acest lucru se datora probabil faptului că Amane însuși se născuse un Omega Rătăcitor.

Deși putea părea dur și neortodox la prima vedere, în adâncul său, Amane avea un simț al dreptății mai puternic decât oricine. Întotdeauna încerca să îi salveze pe cei aflați în situații dificile.

Nu putea suporta să vadă cum cei slabi social sunt călcați în picioare de cei puternici.

Dorința de a salva pe cineva care suferă în circumstanțe nedrepte era ceva ce Kouki împărtășea și el. De aceea a devenit ofițer de poliție. El credea că toți ofițerii simțeau la fel. Dar problema era că Amane își pierdea cumpătul când venea vorba de orice implica Omega.

Împins de îngrijorarea sa cu privire la tendința lui Amane de a acționa singur, Kouki s-a trezit înclinându-se adânc. Ca Alfa, plecăciunea în fața altora era considerată rușinoasă. Dar pentru această persoană, el era dispus să renunțe la mândrie.

“Te rog. Doar pentru cazul Aya, lucrează cu mine.”

“După ce se termină acest caz… îi voi cere personal lui Onizuka-sama să întrerupă parteneriatul nostru.”

De fapt, nu dorea deloc să-l încheie. Dar în această situație, nu avea de ales decât să spună asta.