M-am trezit brusc, zguduit de o criză de tuse. În același timp, gâtul mă ardea atât de tare, încât cu greu puteam respira. Tusea nu se oprea, iar încercarea de a o ține în mine mă determina să simt că mă sufoc.

Mi-am strâns buzele, m-am ghemuit cât am putut și am încercat să mă liniștesc, ținându-mi respirația până când mintea a început să mi se limpezească.

Eram întins exact în locul în care mi-am pierdut cunoștința.

Lumina palidă a lunii care intra pe fereastră nu s-a schimbat, iar camera păstra aceeași liniște apăsătoare.

Doar un singur lucru era diferit.

Prințul moștenitor se afla acum și el pe podea, la fel ca mine.

Abia atunci mi-am amintit.

M-a strâns de gât.

Mi-am pierdut cunoștința pentru că nu mai puteam respira.

“Chiar am crezut că voi muri.”

Durerea care a rămas în jurul gâtului îmi confirma că nu era un vis.

Probabil Asgail şi-a slăbit strânsoarea în ultima clipă.

Nu exista altă explicație.

Asgail mă privea în gol, de parcă și-ar fi pierdut orice urmă de luciditate. Vederea mea era prea încețoșată ca să fiu sigur, dar pentru o clipă mi s-a părut chiar tulburat.

Am tușit din nou și m-am ghemuit.

El a tresărit.

Am rămas întins, încercând să-mi reglez respirația.

Pentru o vreme, singurul sunet din cameră era respirația mea neregulată.

Asgail nu a spus nimic.

Nici măcar nu s-a mișcat.

Abia după ce am reușit să respir ceva mai bine, tusea s-a oprit.

Când și acel sunet a dispărut, camera era înghițită de o liniște aproape ireală.

Până atunci, Asgail a rămas pe podea, nemișcat, privind spre mine.

L-am privit fără să spun nimic.

A expirat scurt, ca și cum ar fi eliberat aerul pe care l-a ținut prea mult timp în piept.

Și-a acoperit fața cu ambele mâini și a rămas așa.

Nu știu de ce, dar mi s-a părut teribil de confuz.

N-aveam niciun motiv real să cred asta.

După mult timp, a vorbit în sfârșit.

— De acum înainte…

Vocea lui era la fel de joasă ca întotdeauna, dar tremura.

— Nu te voi mai atinge niciodată. Nu mai e nevoie să vii în camera mea. Nu… să nu mai vii deloc.

Asgail s-a ridicat fără să mă privească.

Bărbatul înalt și-a întors spatele și s-a îndepărtat încet.

L-am urmărit cum ajunge lângă pat și trage de cordonul care atârna acolo.

— Alteța Voastră, m-ați chemat?

Un servitor a intrat în grabă și și-a plecat capul.

Asgail a vorbit fără să privească măcar o dată spre mine.

— Du-l în camera din aripa de nord.

— Da, Alteța Voastră.

Fără să protesteze, servitorul m-a prins de braț și m-a ridicat.

M-am clătinat când am ajuns în picioare.

Abia atunci mi-am dat seama că eram gol.

Nici măcar nu am avut timp să mă acopăr cu ceva.

— A…așteptați… vă rog, dați-mi ceva să mă acopăr… vă rog!

Gândul că aș fi putut fi dus gol pe coridoarele palatului era insuportabil.

Am implorat panicat.

Dintr-odată, Asgail s-a întors spre mine.

Vederea mea era prea slabă ca să-i disting expresia și, pentru o clipă, m-a cuprins frica.

Dar a trecut repede.

Asgail s-a întors imediat la mine.

Servitorul care mă ținea de braț s-a oprit și s-a înclinat.

Fără să spună nimic, Asgail s-a oprit în fața mea, a ridicat ceva și mi l-a așezat pe umeri.

Am clipit, surprins de gestul imprevizibil.

În tăcere, a înfășurat materialul în jurul meu, acoperindu-mi trupul gol.

După textură, trebuia să fie bishtul* pe care l-a purtat.

“De ce?”

M-a privit câteva clipe.

Materialul fin era moale pe pielea mea.

Părea că vrea să spună ceva, dar nu a rostit niciun cuvânt.

În lumina lunii, chipul lui tăiat de umbre părea cumva chinuit.

“Oare va fi bine fără mine?”

Gândul mi-a venit fără să-l chem.

Asgail suferea de insomnie severă.

Fără mine, abia reușea să doarmă.

Oare chiar avea să fie bine?

Dar nu aveam cum să întreb.

Și nici nu puteam spune că vreau să rămân.

Prin ordinul prințului moștenitor, era nevoie să plec din camera aceea și să nu mă mai întorc niciodată.

Iar el nu părea dispus să-și schimbe hotărârea.

Asgail mi-a dat drumul și s-a întors.

Servitorul m-a tras din nou după el.

Desculț, l-am urmat și m-am întors încă o dată înainte să ies.

Asgail nu m-a privit.

Ultimul lucru pe care l-am văzut era spatele lui.

Apoi am părăsit camerele prințului moștenitor.

Eram trezit din nou de tuse.

Încă întins, am clipit și am încercat să-mi adun amintirile.

Atunci mi-am amintit.

În noaptea precedentă, un servitor m-a condus într-o cameră îndepărtată, unde am dormit singur.

Mi-am plimbat încet privirea prin încăpere, dar nu distingeam mare lucru.

Am clipit, mi-am frecat pleoapele și, în cele din urmă, m-am ridicat.

Faptul că nu vedeam bine nu se datora doar problemelor mele de vedere.

În cameră intra foarte puțină lumină.

Am observat o rază slabă și am început să mă îndrept spre ea, pipăind.

Cu o seară înainte era târziu, iar eu vedeam prea prost ca să-mi dau seama cum arăta camera.

Mirosul înțepător de praf îmi spunea însă că locul era lăsat de mult în paragină.

— Ah!

M-am lovit brusc de ceva.

Am pipăit și mi-am dat seama că era un perete.

Sprijinindu-mă de suprafața rece și tare, am înaintat încet spre lumină.

În cele din urmă, degetele mele au găsit o deschizătură îngustă.

Am tras și am simțit un mâner.

Când l-am deschis, lumina a năvălit imediat înăuntru.

Mi-am încruntat sprâncenele și am închis ochii.

Lumina nu era atât de puternică încât să mă doară, așa că i-am deschis treptat, lăsându-i să se obișnuiască.

Fereastra era atât de mică, încât aproape că nu puteam vedea nimic afară.

Totuși, cu ajutorul razelor care intrau prin ea, am reușit să privesc camera.

Era mică și sărăcăcioasă.

Nu avea nimic înăuntru în afară de patul pe care am dormit.

Într-o parte se afla o ușă îngustă care ducea într-un spațiu minuscul, amenajat pentru spălat și nevoi personale.

“Ce fel de loc este acesta?”

M-a surprins că o asemenea cameră putea exista în palatul acela atât de luxos.

Până și camerele servitorilor trebuiau să fie mai bune.

M-am simțit de parcă eram pedepsit.

Mi-am coborât privirea spre materialul înfășurat lejer în jurul trupului.

Așa cum am bănuit, era bishtul pe care Asgail mi l-a pus pe umeri în noaptea precedentă.

Se purta peste dishdasha** și avea brodată cu fir de aur stema familiei regale.

Cineva ca mine, un simplu Omega, nici măcar n-ar fi avut voie să atingă un asemenea obiect.

Am urmărit modelul cu vârful degetelor.

Am mângâiat broderia fină și, cu grijă, am ridicat materialul spre nas.

A mai rămas încă un miros foarte slab.

Am închis ochii și m-am lăsat în jos, sprijinindu-mă de perete.

Mi-era teamă că, dacă inspiram prea adânc, aveam să consum tot parfumul și că urma să dispară prea repede.

Așa că respiram doar puțin câte puțin.

 

─ ▫ ─

 

— Vai de mine, Yohan!

Vocea îndepărtată a ajuns până la mine.

Mi-am forțat ochii să se deschidă.

Eram ghemuit pe podea, adormit, cu bishtul strâns în jurul meu.

Cu ochii închiși, am încercat să mai prind ultima urmă de feromoni amestecată cu mirosul de praf.

Vocea s-a auzit din nou.

— Yohan, revino-ți! Deschide ochii!

Era o voce pe care o cunoșteam foarte bine.

Am încercat să mă ridic în grabă, dar m-am prăbușit din nou.

Eram prea amețit ca să pot deschide bine ochii.

Abia atunci mi-am dat seama că nu am mâncat cum se cuvine de zile întregi.

Gândurile mi s-au încețoșat și am rămas moale, fără putere.

Apoi ceva mi-a atins buzele.

Apa rece mi s-a prelins în gură.

Am reușit să înghit.

După câteva înghițituri, mi-am revenit suficient cât să-mi deschid ochii.

Chipul cunoscut al lui Steward era aplecat asupra mea.

“Ciudat… nu i s-a spus să stea departe?”

M-am bucurat să văd că era bine, dar în același timp eram nedumerit.

Înainte să apuc să întreb, Steward a vorbit primul.

— Am adus puțină mâncare. Mai întâi mănânci ceva și apoi vorbim. E important.

Era clar că nu avea de gând să-mi explice nimic până nu mâncam.

Am ascultat în tăcere.

Am băut supa caldă din termos și am ciugulit din pâinea moale pe care o adusese.

Nu puteam mesteca repede, așa că mi-a luat ceva timp, dar Steward a așteptat răbdător.

— Ai terminat? Dar pâinea?

Când a văzut că a mai rămas aproape jumătate, m-a întrebat, iar eu am dat din cap.

— Am mâncat destul. Mulțumesc, Steward.

Am terminat supa.

Adevărul era că mi-era greu să mestec, iar digestia era și mai grea, așa că supa era singurul lucru pe care l-am putut mânca fără probleme.

Probabil Steward știa, pentru că nu a insistat.

Doar a oftat.

— Alteța Sa și-a dat permisiunea.

— Permisiunea pentru ce?

M-am uitat la el, surprins.

Steward a tras adânc aer în piept și apoi a spus dintr-odată:

— Permisiunea să părăsești palatul. Yohan, înțelegi ce înseamnă asta? Înseamnă că poți veni cu mine în America!

 

– // –

*Un bisht (sau besht) este o haină tradițională bărbătească, mai exact o mantie sau o pelerină lungă și lejeră, fără mâni (sau cu deschizături largi pentru mâini), pe care bărbații o poartă de obicei pe deasupra veșmintelor tradiționale (cum ar fi thobe-ul).

 

**Dishdasha (se pronunță aproximativ dișdașa) este o rochie sau o tunică lungă până la glezne, cu mâneci lungi, purtată în mod tradițional de bărbați în țările din Peninsula Arabică și din Orientul Mijlociu.