Pentru o clipă, am încremenit cu totul. Era mult prea târziu să stimulez că dorm din nou, așa că m-am ridicat stângaci. Așa cum m-am așteptat, Asgail şi-a dat deja seama că eram treaz și mă privea fără urmă de surprindere. Când m-am așezat, privirea mi-a coborât spre podeaua curată. Nu a mai rămas nicio urmă din porțelanul spart, nici măcar o picătură de apă. Probabil servitorii au intrat și au făcut ordine cât timp eram inconștient.

Mi-am desprins privirea de la bandajul înfășurat în jurul brațului și, în cele din urmă, m-am uitat spre prințul moștenitor. Văzându-l îmbrăcat într-o kandura impecabilă, am răsuflat ușurat. Stătea lângă fereastră, scăldat în lumina puternică a lunii. Nu-i puteam distinge perfect silueta, dar părea liniștit. Doar atât era de ajuns ca să mă calmeze. Asgail m-a privit în tăcere până când, în cele din urmă, mi-am ridicat ochii direct spre chipul lui.

— De ce ai făcut-o?

Întrebarea bruscă m-a luat prin surprindere. Cu vocea lui joasă și liniștită, a continuat:

— De ce ți-ai tăiat singur brațul și te-ai rănit?

Înainte m-am prefăcut că nu era adevărat, dar acum nu mai avea rost. I-am răspuns sincer, așa cum știam că ar fi vrut.

— Am crezut că… Alteța Voastră nu voia asta. Dar rana… trebuia tratată…

Vocea mi s-a stins treptat. La început am reușit să vorbesc destul de limpede, însă spre final m-am bâlbâit, iar cuvintele au murit fără vlagă. Am închis gura, incapabil să mai continui, și l-am găsit privindu-mă în tăcere.

“Ce gândește?”

Nici acum nu reușeam să-l citesc. Nu puteam decât să aștept. După o vreme, Asgail a vorbit în cele din urmă.

— În zori, îți voi tăia limba. Ca să nu mai vorbească atât de nechibzuit.

Am simțit că inima mi se prăbușește într-un hău. Am deschis și închis gura de mai multe ori, dar nu a ieșit niciun sunet. El doar m-a privit, tăcut. După mult timp, am reușit să răspund cu glas răgușit:

— Bi… bine…

Atât am putut să spun, cu privirea plecată. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și mi-am mușcat buza, speriat că mă va certa din nou dacă mă vede plângând. Câteva picături au căzut pe așternut. M-am grăbit să-mi șterg ochii cu mâneca, când l-am auzit deodată.

— Ce faci acum?

— Po…poftim?!

Mi-am ridicat capul speriat. Se uita la mine cu sprâncenele adânc încruntate. Nedumerit, am clipit, iar el a continuat:

— Nu ar trebui să mă implori? Să încerci să te aperi? Să faci ceva? Tocmai ți-am spus că îți voi tăia limba. Mă crezi un om care vorbește fără rost? Crezi că n-aș face-o?

Înainte să pot răspunde, am dat repede din cap.

— N…nu, deloc. Desigur că… desigur că ați face-o…

— Și atunci?

Întrebarea lui dură mi-a apăsat și mai tare vocea care tremura. Mi-am coborât privirea și am mormăit slab:

— D…dar… e firesc să nu aveți încredere în mine. Dacă e nevoie să-mi tăiați limba… ca să vă simțiți în siguranță… atunci așa trebuie să fie…

Lacrimile au început din nou să curgă și mi-am tras nasul. Fără limbă, nu aveam să mai pot vorbi niciodată. Era în regulă. Singur, la oază, n-aveam nevoie de cuvinte. Pe Rikal îl puteam chema și altfel.

Dar nu i-aș mai putea spune niciodată lui Kamar că îl iubesc…

Gândul acesta mi-a smuls încă un suspin. Mi-am frecat ochii, însă de data asta lacrimile nu doreau să se oprească.

Eram atât de preocupat să-mi înăbuș plânsul, încât nici nu l-am simțit apropiindu-se. Când mâna lui Asgail mi-a prins umărul, mi-am ridicat capul fără să mă feresc. Prin vălul de lacrimi, am clipit și am încercat să-i descifrez expresia. Mă privea ciudat. Avea sprâncenele încruntate, dar nu părea furios. Nici nu m-a certat. Pur și simplu m-a privit în tăcere.

În timp ce îmi trăgeam nasul și mă uitam la el, Asgail s-a aplecat mai aproape. Nici n-am înțeles ce s-a întâmplat până când buzele lui nu le-au atins pe ale mele. Am deschis ochii larg, iar lacrimile au continuat să curgă.

A expirat încet și s-a retras, apoi buzele lui mi-au atins obrazul, urmărind dâra lacrimilor. Când am închis ochii fără să-mi dau seama, mi-a sărutat pleoapele, apoi mi-a apăsat un sărut hotărât pe frunte, fierbinte ca o pecete, înainte să se îndepărteze. Uluit, mi-am dat seama că plânsul s-a redus la câteva sughițuri. Privindu-mi umerii care încă tresăreau, Asgail a zâmbit strâmb.

Dar nu s-a oprit acolo. Deodată, și-a petrecut brațul în jurul umerilor mei și m-a împins înapoi pe pat. Luat prin surprindere, am căzut odată cu el. Culcat lângă mine, Asgail a spus:

— Dormi. Mai e mult până în zori.

În zori a spus că îmi va tăia limba. Amintirea mi-a determinat frica să izbucnească din nou, împreună cu gândul disperat că poate asta era ultima dată. Am încercat să-mi liniștesc respirația neregulată înainte să vorbesc, cu glas tremurat.

— C…cum… este rana Alteței Voastre?

Cuvintele mele bâlbâite au umplut tăcerea. După o pauză, mi-a răspuns.

— E bine. Am tratat-o.

— Slavă lui Allah…

Am răsuflat ușurat. El m-a privit atent, iar eu mi-am înfrânat dorința de a-l săruta. În schimb, l-am rugat încă o dată.

— Alteța Voastră… î…înainte să-mi fie tăiată limba… sunt câteva lucruri pe care aș vrea să vi le spun… pot?

— Vorbește.

Din nou, mi-a dat voie. Întâlnindu-i privirea neclintită, mi-am plecat capul.

— Vă mulțumesc…

Am tras adânc aer în piept și m-am forțat să continui.

— Vă rog… să fiți sănătos. Să dormiți bine de acum înainte… și să fiți fericit… să reușiți tot ce vă doriți…

Asgail a râs încet, aproape neîncrezător.

— Atât?

“Te iubesc, Kamar.”

Cuvintele pe care voiam cel mai mult să le rostesc trebuiau să rămână îngropate în inima mea. Am dat doar din cap. El n-a spus nimic, doar mi-a studiat chipul, apoi s-a aplecat și m-a sărutat pe buze.

N-am mișcat, prea nedumerit, lăsându-l să facă ce voia. Oare avea din nou nevoie doar de cineva alături pentru noapte? Dar sărutul era liniștit, tandru. Deși m-a tras aproape, nu a încercat să meargă mai departe. Buzele lui calde au continuat să-mi atingă obrazul, nasul, fruntea, linia maxilarului, buzele, iar și iar. Gândindu-mă că poate era ultima dată, mi-am scos timid limba. A sărutat-o și pe aceea. Pentru mine era de ajuns.

În timp ce mă luptam cu dorința de a-mi petrece brațele în jurul gâtului său, somnul m-a cuprins din nou.

M-am trezit când ceva mi-a gâdilat obrazul. Încă somnoros, am auzit zgomot de vase și forfotă. La scurt timp, mirosul mâncării a ajuns până la mine. Am adulmecat fără să-mi dau seama și am auzit un chicotit slab, apoi niște degete mi-au prins nasul. M-am încruntat și, în cele din urmă, am deschis ochii. Am clipit până când privirea mi s-a limpezit și l-am văzut pe bărbatul care îmi dădea drumul la nas.

— Te-ai trezit?

Vocea lui blândă aproape m-a determinat să rostesc numele lui Kamar. Dar înainte să apuc, a continuat:

— Ridică-te. E timpul să mănânci.

Mi-a atins buzele cu un sărut ușor. Am deschis ochii mari. Oare visam sau era real? Chiar și după ce i-am recunoscut chipul, tot nu eram sigur: era Asgail sau Kamar?

Înainte să pot hotărî, a coborât din pat și s-a aplecat spre mine. Fără avertisment, m-a ridicat în brațe. Am scos un sunet de surprindere când s-a întors. Pe covor era întins un adevărat ospăț. Coșuri pline cu pâine, tocănițe și supe aburinde, carne friptă și tot felul de fructe. În mijloc, macarons erau așezate într-un turn rotund. Privindu-le, am rămas fără cuvinte.

Asgail a spus:

— Înainte să-ți fie tăiată limba, se cuvine să te bucuri de un ultim gust.

Am simțit cum mi se răcește inima. Ah, deci asta era mila lui. Fără limbă, nu aveam să mai simt niciodată gustul mâncării.

— Da…

Mi-am plecat capul. Nu puteam să-i privesc chipul. El s-a așezat cu picioarele încrucișate pe podea, m-a așezat în poala lui și și-a trecut un braț în jurul taliei mele.

“Să mănânc așa?”

M-am uitat instinctiv înapoi spre el. Mă privea doar în tăcere, așa că n-am avut de ales decât să mă întorc.

“Ultima masă.”

Am înghițit cu greu și am întins o mână care tremura. Primul lucru pe care l-am luat era pâinea. Am înmuiat-o în supă și am mușcat. Era încă fierbinte, moale și proaspătă. Am suflat peste următoarea bucățică, apoi am mai mâncat una. De fiecare dată când mă mișcam, Asgail își slăbea brațul ca să pot ajunge la mâncare, apoi mă trăgea din nou aproape. Între timp, buzele lui îmi atingeau ușor gâtul și umărul, iar respirația lui caldă îmi gâdila pielea. Dar n-aveam cum să protestez. Am continuat să mănânc în tăcere.

Am terminat supa, am gustat puțină carne și câteva fructe. Eram deja sătul, dar m-am forțat să mai mănânc. Era ultima dată.

Am luat un macaron mov și am mușcat încet din el. Dulceața s-a topit mult prea repede. Am mai luat unul. Și încă unul. În scurt timp am mâncat cinci, iar stomacul era gata să plesnească.

“Î…încă unul…”

Când am întins mâna, Asgail m-a prins de braț. Speriat, m-am întors spre el, alb la față. Se terminase deja? Venise timpul? Trupul a început să tremure. Dacă îmi tăia limba, avea să doară, aşa e? Cu ochii umezi, m-am uitat la el. Dar Asgail doar se încrunta ciudat.

— Ajunge. Nu mai mânca. Nu-ți voi tăia limba.

La început n-am înțeles. Doar am clipit. El a continuat:

— Era o minciună. Am spus-o doar ca să te sperii. Liniștește-te. Mâine, poimâine și după aceea vei putea mânca orice îți dorești.

Cuvintele lui au început încet să capete sens. Serios? Era o minciună? Kamar, m-ai păcălit?

“Ce crud!”

Pentru o clipă, m-a cuprins supărarea, dar bucuria a înghițit-o repede. Dulceața rămasă de la macarons mi s-a părut dintr-odată și mai plăcută.

— O…orice? Chiar orice?

— Da.

Asgail a dat din cap, cu un zâmbet slab pe buze.

— Orice vrei să mănânci. Dacă vrei macarons, vei primi câte dorești.

Putea exista ceva mai minunat de atât? Mi s-a tăiat respirația. Buzele au început să-mi tremure și chiar mi-am mușcat limba, dar durerea a dispărut imediat. Mi-am strâns pumnii și am reușit să scot un cuvânt frânt.

— M…mulțumesc…

Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi, dar de data asta din alt motiv. În timp ce încercam să-mi liniștesc respirația, Asgail a mormăit:

— Tu chiar ești…

A zâmbit strâmb, mai mult pentru sine. Surprins, am clipit. Și-a coborât capul și mi-a șoptit aproape de buze:

— Chiar ești prost și dramatic.

Apoi buzele lui le-au prins pe ale mele, iar limba i-a pătruns în gura mea. Am închis ochii și am răspuns sărutului cu toată puterea. Limba mea a căutat-o pe a lui, iar el a râs încet. Nu conta. Cu inima bătându-mi nebunește, am pus tot ce simțeam în acel sărut.