Atenţionare: 🔞

 

O tăcere neplăcută s-a așternut între noi.

Asgail stătea sprijinit pe jumătate deasupra mea și mă privea. Nedumerirea i se citea atât de limpede pe chip, încât pentru prima dată expresia lui, de obicei imposibil de descifrat, nu mai ascundea nimic.

“Ce tot spune Omega acesta obraznic?”

— Ah…

În cele din urmă, Asgail a expirat adânc.

Privirea, care i-a alunecat pentru o clipă în altă parte, s-a întors brusc la mine, iar chipul i-a redevenit gol, ca o mască.

Știam deja ce avea să spună.

— Primești puțină bunătate și uiți imediat care îți este locul.

Vocea îi coborâse mai mult decât de obicei.

Mirosul feromonilor lui se intensificase, iar eu înțelegeam foarte bine cât de mult l-au deranjat cuvintele mele.

De parcă nu am realizat deja.

M-a străpuns dureros conștientizarea propriei îndrăzneli.

Cum își putea permite un Omega inutil, bun doar să încălzească patul cuiva, să-i spună asemenea lucruri unui membru al familiei regale?

Am afirmat ceva ce nu aveam dreptul să spun.

Și totuși, chiar dacă greutatea propriilor cuvinte mă apăsa, o parte din mine încă striga să continui.

“Tu ești cel pe care l-am iubit. Pe tine te-am căutat. Primul și ultimul.”

— Este adevărat.

Mi-am înghițit plânsul și am forțat cuvintele să iasă.

Chipul lui Asgail s-a încordat, dar eu am continuat.

— Pe Alteța Voastră o iubesc. Am venit până aici ca să vă găsesc.

— Taci sau…

Asgail a scrâșnit din dinți.

Dar eu nu m-am oprit.

— În perioada în care nu vă aminteați nimic, ați fost cu mine. Ne-am sărutat, ne-am ținut în brațe, am făcut dragoste de nenumărate ori. Mi-ați cerut să vă port copilul.

— Taci.

— Mi-ați spus că mă iubiți…!

— Am spus să taci!

Mâna lui mi-a prins gâtul.

Aerul mi s-a tăiat dintr-odată, iar vederea mi s-a încețoșat.

Asgail s-a ridicat deasupra mea, cu maxilarul încleștat.

— Ce prostii obraznice îndrăznești să spui după ce ai ajuns de câteva ori în patul meu? Vrei să-ți rup gâtul?

Dar eu aproape că nu mai puteam gândi.

Un singur lucru mi-a trecut prin minte.

“Poate ar fi mai bine să mor chiar de mâna ta.”

Ochii mi s-au umplut de lacrimi și puterea m-a părăsit.

“Nu-ți amintești nimic din iubirea noastră. Pentru tine, eu, iubirea mea, tot ce am avut împreună… sunt doar o insultă.”

“Cum să mai sper la ceva?”

Dintr-odată, strânsoarea de pe gât s-a slăbit și aerul mi-a intrat din nou în plămâni.

Am început să tușesc, zguduit, până când respirația mi s-a mai liniștit.

Asgail nu a spus nimic.

Am dus mâinile care tremurau la piept și am plâns până când am reușit din nou să respir normal.

Abia atunci a vorbit.

— Spune adevărul.

Vocea îi era mai rece ca niciodată.

Mi-am ridicat ochii plini de lacrimi spre el.

Asgail m-a privit cu dispreț.

— Crezi că nu știu că ai umblat prin palat și ai auzit tot felul de lucruri? Probabil vreun servitor prea vorbăreț ți-a spus ceva. Chiar crezi că o minciună atât de slabă mă poate păcăli?

Apoi mi-a dat un ordin pe un ton lipsit de orice emoție.

— Dacă recunoști acum, te iert. Dar dacă mai minți o dată, îți voi smulge limba și îți voi tăia gâtul. Ai înțeles?

Am tras aer cu greu și l-am privit.

Știam că vorbea serios.

Pentru el, viața mea putea să se termine într-o clipă.

“Și ce diferență ar mai fi? Oricum nu sunt decât praf.”

Mi-am strâns pumnii și mi-am plecat capul.

Lacrimile au început din nou să curgă.

— T…totul… era o minciună…

Vocea îmi era răgușită și frântă.

Printre respirații neregulate, am repetat cuvintele pe care voia să le audă.

— Totul… era o minciună. Am greșit… îmi pare rău… vă rog să mă iertați…

Lacrimile mi-au căzut pe așternut.

M-am întrebat ce credea Asgail că înseamnă.

Regret?

Teamă?

Am forțat totuși capul în sus.

Privirile s-au întâlnit.

“Ah.”

În clipa aceea am înțeles ceva.

Chiar dacă era doar pentru câteva clipe, cuvintele mele l-au tulburat.

Dacă o parte din el s-a îndoit, fie și pentru o clipă, atunci pentru mine era suficient.

Chiar dacă acum părea ușurat că totul era doar o minciună, era în regulă.

Mi-am plecat din nou capul și m-am întins cu fața în jos pe pat.

Știam ce urma.

N-am îndrăznit să-l mai privesc.

Cu mâinile nesigure, mi-am dat pantalonii jos.

După o scurtă ezitare, Asgail s-a așezat peste mine.

Greutatea lui s-a lăsat pe trupul meu, iar excitația lui fierbinte s-a apăsat de mine.

Poate din cauza celor întâmplate mai devreme, nu mai aveam putere să mă împotrivesc.

A pătruns în mine fără prea multă dificultate și a început să se miște.

Uneori mă durea, dar am ținut ochii închiși și am rămas nemișcat.

“Dacă eram femeie, m-aș fi agățat de tine acum.”

“Nu… dacă nu eram Omega.”

Inima mea a urcat și s-a prăbușit de nenumărate ori într-o singură zi.

Cu puțin timp înainte eram atât de fericit.

Acum mă durea totul pe dinăuntru.

Asgail mi-a tras cămașa de pe umeri și mi-a sărutat pielea goală.

Nu știam ce gândea.

Îl simțeam încă în mine, dar mișcările lui au devenit lente, aproape blânde.

Buzele lui îmi atingeau gâtul, iar respirația îi rămânea caldă.

Și am început iar să plâng.

“Ah… chiar te iubesc.”

“Se pare că nimic altceva nu contează.”

De fiecare dată când mă rănea, adevărul acela devenea și mai clar.

“Te iubesc.”

Îl simțeam cel mai puternic tocmai în clipele în care eram cel mai nefericit.

Și totuși, încă îl iubeam.

Ar fi trebuit să-mi fie rușine.

Ar fi trebuit să-l urăsc.

Dar tot ce simțeam era că mă bucuram că avea nevoie de mine.

“Da… cred că te iubesc mai mult decât pe mine însumi.”

Mi-am apăsat ochii în pumnul strâns.

Lacrimile curgeau atât de repede, încât abia mai puteam respira.

Totul se simțea ca o pedeapsă, iar când Asgail și-a găsit sfârșitul în mine, eu am rămas cu ochii închiși.

 

─ ▫ ─

 

— Rikal!

La auzul vocii mele, motanul a alergat spre mine și s-a cuibărit imediat în brațele mele.

A mieunat și și-a frecat capul de obrazul meu, atât de bucuros încât m-a determinat să zâmbesc și să mă doară inima în același timp.

L-am strâns tare la piept.

— M-ai așteptat, Rikal.

Maysa mi-a zâmbit puțin amar.

M-am simțit și mai vinovat și mi-am lipit obrazul de capul lui Rikal.

— Îmi pare rău. De acum o să vin mai des.

L-am așezat în poală și am pus în palmă o bucată de pește pe care am luat-o de la bucătărie.

Rikal a început să mănânce cu poftă.

Privindu-l, am simțit că parcă mi se umplea și mie stomacul.

L-am mângâiat ușor în timp ce mânca, iar Maysa mi-a turnat ceai.

— Cum te simți? Nu arăți prea bine.

— Mă… mă simt bine. Am mâncat…

Când m-am trezit în dimineața aceea, Asgail a dispărut deja, dar micul dejun mă aștepta.

Am înmuiat pâine în supa rece și am mâncat câteva legume.

Macarons care erau pe tavă cu o zi înainte au dispărut în mod misterios, iar eu m-am simțit puțin dezamăgit.

— Am auzit că Alteța Sa va pleca din palat începând de azi.

— Da?

Mi-am frecat ochii obosiți și am ridicat privirea spre Maysa.

Ea și-a dus cana de ceai la buze și a continuat:

— Se pare că pleacă într-o inspecție cu cineva pe nume Hayden. Dacă nu durează mult, probabil cam o săptămână.

— Înțeleg…

Am răspuns, dar în mine s-a așezat o senzație ciudată.

Inima, care până atunci mi-a bătut atât de haotic, a devenit dintr-odată prea liniștită.

Mi-am înclinat capul.

“Mă simt ciudat la inimă. Oare sunt bolnav?”

Un alt gând mi-a trecut prin mintea încețoșată.

Kamar mi-a cerut cândva să-i port copilul.

Prințul Moștenitor a spus exact contrariul.

Nu știam de ce, dar gândul acela nu voia să dispară.

Și totuși nu mă ducea nicăieri.

În cele din urmă l-am lăsat deoparte și m-am întors la Rikal.

— Yohan…

Maysa, care m-a privit în tăcere, tocmai şi-a deschis gura când s-a auzit o bătaie scurtă în ușă.

Amândoi ne-am întors.

O clipă mai târziu, ușa s-a deschis.

Înainte chiar să-l văd pe bărbatul care intra, un miros dulce s-a răspândit în cameră.

Am ridicat capul, surprins.

El a intrat zâmbind larg.

— Ei bine, aici erai, Yohan.

L-am privit fără să spun nimic. H.