— Ce se întâmplă aici?

Maysa era prima care a vorbit.

S-a dat jos de pe biroul pe care stătuse sprijinită, de parcă ar fi vrut să-l întâmpine, dar în felul acesta mi-a blocat privirea.

M-am trezit aproape ascunzându-mă în spatele ei și am mai pus în tăcere o bucată de pește în palmă pentru Rikal.

Dincolo de Maysa am auzit vocea lui H.

— Sunt pe cale să plec într-o inspecție împreună cu Alteța Sa, Prințul Moștenitor, și m-am gândit că s-ar putea să avem nevoie de câteva lucruri pentru urgențe. Îmi dai și mie ceva, doctore?

Ultimul cuvânt l-a adăugat cu o politețe exagerată.

Maysa nu s-a mișcat din loc și a arătat într-o parte.

— Ia-ți singur de acolo.

Tonul ei era rece, dar H a continuat nestingherit.

— De unde să știu eu ce trebuie să iau? Dă-mi tu, te rog.

Maysa a tăcut o clipă, apoi a răspuns:

— Nici măcar nu trebuie să le pregătești tu. Se ocupă servitorii. Doar n-o să plecați fără nimic pregătit. Vin și câțiva oameni din personalul medical al palatului.

— Nici tu, nici medicul-șef nu mergeți, aşa e?

Se referea la Haham.

Doar amintirea felului în care obișnuia să mă lovească fără milă m-a determinat să-mi încordez umerii.

Maysa a răspuns:

— Haham trebuie să-l consulte curând pe Majestatea Sa. El este medicul Regelui. Iar eu, fiind femeie, nu merg.

La replica ei acră, H a scos un sunet plin de compasiune prefăcută.

— Ce păcat. Acum ai putea, te rog, să-ți muți fundul acela frumos? Nu-l văd pe micul nostru Yohan.

Maysa nu a răspuns imediat.

Poate mie mi-ar fi luat puțin să-mi dau seama ce a spus, dar ea a reacționat instantaneu.

— Tocmai m-ai hărțuit sexual?

H i-a răspuns fără urmă de ruşine:

— Bine. Atunci mută-ți fundul. Pe acela care-mi blochează vederea spre doctorul Yohan.

Am văzut cum umerii lui Maysa s-au încordat.

M-am simțit vinovat că am prins-o în situația asta, așa că l-am luat repede pe Rikal în brațe și m-am ridicat.

— Aveți nevoie de ceva?

— Yohan!

Abia atunci, când privirile s-au întâlnit, H a zâmbit larg și și-a desfăcut brațele.

În loc să mă duc spre el, am făcut un pas înapoi.

Pentru o clipă, a rămas cu mâinile suspendate în aer, apoi și le-a lăsat încet în jos.

— Ai auzit? O să plec din palat pentru o vreme.

— Da.

Am dat din cap și am aruncat o privire spre Maysa.

— Tocmai am aflat. Mergeți într-o inspecție cu Prințul Moștenitor.

M-am întrebat ce fel de inspecție era, când H a continuat:

— S-ar putea să dureze chiar și două săptămâni. Ai destul timp să te gândești serios, Yohan.

— La ce?

Am întrebat nedumerit.

El a răspuns imediat:

— Când se termină inspecția asta, eu voi pleca în curând în America.

M-a privit cu singurul ochi descoperit și a oftat.

— Vino cu mine.

— Poftim?

Mi-am înclinat capul.

În clipa următoare, vocea lui Maysa a intervenit tăios.

Am tresărit și m-am întors spre ea.

Și-a acoperit repede gura, dar expresia i-a rămas sumbră.

M-am uitat din nou la H.

— Nu mi-a spus Alteța Sa atunci că nu pot pleca?

— Ți-ai amintit?

H și-a mărit ochiul descoperit.

Chiar a crezut că urma să uit?

Reacția lui lipsită de rușine m-a determinat să mă simt ruşinat.

— Oricum nu pot să plec, atunci de ce…

— Nu e chiar așa, Yohan. Nu e chiar așa.

A clătinat din cap de mai multe ori și mi-a zâmbit.

În ochii mei arăta ca un dresor de circ care agita un os în fața unui cățel, în timp ce ascundea lesa la spate.

Din fericire, H s-a uitat spre Maysa și nu a mai insistat.

— Oricum, vom discuta noi doi despre asta. Nu-ți face griji, am eu o soluție.

A zâmbit misterios.

— Atunci, Yohan, la revedere.

— Ușa este în partea asta.

Maysa și-a întins brațul de parcă a așteptat exact momentul acela.

H a râs încet.

— Chiar și cu un singur ochi văd tot, doctore.

Era clar că o necăjea.

Maysa a ezitat. Poate i s-a părut că era prea dură.

— Cum ai ajuns… să ai problema asta la ochi?

Vocea ei s-a mai îmblânzit.

H a ridicat dintr-un umăr.

— Bona mea m-a scăpat când eram bebeluș. N-am văzut niciodată lumea cu ambii ochi.

M-am oprit înainte să mă așez din nou cu Rikal în brațe.

Maysa s-a ridicat deja pe jumătate de pe loc, cu o expresie plină de compasiune.

— Vai…

Îl privea cu milă.

H a clătinat și el din cap, cu un zâmbet amar.

Eu n-am reușit să spun nimic.

După ce H a plecat din clinică și am rămas singur cu Maysa, i-am studiat discret expresia.

S-a întors spre birou și a răsfoit câteva hârtii, încă părând afectată de povestea lui.

— Maysa…

N-am mai rezistat și am vorbit cu grijă.

Când s-a întors spre mine, mi-am făcut curaj.

— H mi-a spus mai demult… că tatăl lui era cel care i-a scos ochiul.

Mâna lui Maysa a încremenit printre hârtii.

Am continuat:

— A spus că după diferențiere i s-a schimbat culoarea ochilor, iar tatălui lui nu i-a plăcut. Așa că l-a înjunghiat cu un cuțit pentru scrisori. Aproape că a murit și după aceea a devenit un credincios fervent.

Maysa a rămas tăcută o clipă.

M-a privit de parcă nu știa ce să spună.

Apoi, încet, expresia i s-a întunecat.

— Nenorocitul…! Știam eu! Știam!

Spre surprinderea mea, a început să înjure și s-a înfuriat de-a binelea.

Am închis gura, șocat.

Maysa și-a dus mâinile în păr, furioasă că era păcălită și că a ajuns chiar să-i plângă de milă.

— Yohan, de acum înainte ignoră tot ce spune omul ăsta. Nu. Mai bine nici nu-l asculta. Fugi de el, ai înțeles?

— Da, da.

Am răspuns repede.

Dar Maysa tot se plimba prin clinică, incapabilă să se liniștească.

Eu am rămas cu Rikal în brațe și am așteptat în tăcere.

După ceva timp, s-a oprit în sfârșit și a oftat resemnată.

S-a așezat din nou pe marginea biroului.

Am întrebat cu grijă:

— Îmi pare rău, dar… de ce îl urăști atât de mult pe H?

Mi-am amintit cât de ostilă era cu el.

Maysa și-a încruntat sprâncenele.

— Se vede de la o poștă ce fel de om este. Ai grijă și tu, Yohan. Oamenii ca el te înghit cu totul dacă le arăți cea mai mică slăbiciune.

Nici mie nu mi se părea H complet nevinovat, dar nu-mi venea să cred că era chiar atât de rău.

— Yohan.

— Da?

Vocea lui Maysa a devenit serioasă.

— Tocmai te-ai gândit că nu e chiar un om atât de rău, aşa e?

— Da…

“Cum și-a dat seama?”

Am clipit nedumerit.

Ea și-a încrucișat brațele.

— Ești prea bun la suflet și asta e problema. Trebuie să fii mai suspicios. Ești ca un iepure aruncat într-un țarc cu lupi.

— Eu?

— Da.

A spus-o atât de hotărât, încât n-am mai știut ce să răspund.

Nu mă consideram chiar atât de naiv, dar nici nu puteam să o contrazic.

După ce am mai petrecut ceva timp cu ea, am plecat.

Palatul părea ciudat de tăcut.

Prințul Moștenitor a plecat în inspecție împreună cu H și un grup mic de însoțitori.

Am oftat.

Nici nu mai știam a câta oară.

Fără Asgail, palatul părea gol.

Din moment ce inspecția putea dura până la două săptămâni, nu puteam să-l aștept pur și simplu în camera lui.

Așa că m-am întors la laborator împreună cu Rikal.

— După atâta timp, dormim din nou împreună, i-am şoptit.

Rikal a tors și s-a frecat de mine, de parcă ar fi înțeles.

Voiam doar să mă așez și să dorm cu el, dar laboratorul mirosea puternic a praf după atâta timp în care era neglijat.

Știam că nu puteam să dorm așa.

L-am pus pe Rikal jos și am început să fac ordine.

Am schimbat așternuturile și am aerisit camera.

După aceea, locul părea ceva mai primitor.

M-am spălat și eu ca să scap de praful adunat pe piele, iar până am terminat s-a făcut deja noapte.

“Mă întreb ce mai face Steward.”

Stăteam întins pe pat cu Rikal în brațe și mă gândeam la el.

Speram să fie sănătos.

Am închis ochii și am adormit.

Un zgomot slab m-a trezit.

Înainte să adorm, palatul era atât de liniștit, încât chiar și pe jumătate adormit mi-am dat seama că ceva nu era bine.

Părea să fie agitație afară, dincolo de fereastră.

M-am întors pe partea cealaltă, încercând să adorm din nou.

Dar pașii vagi pe care îi auzeam s-au apropiat brusc.

“Poftim?”

Rikal s-a trezit și și-a zburlit blana.

Tocmai m-am încordat să mă ridic când ușa laboratorului s-a deschis violent.

Un grup de bărbați a intrat înăuntru.

— C…ce s-a întâmplat?

Am întrebat speriat și m-am retras spre perete.

Chipurile bărbaților care au năvălit în cameră mi se păreau ciudat de cunoscute.

“Ah.”

Mi-am dat seama în clipa în care unul dintre ei m-a prins brutal de braț.

Au mai venit aici așa și înainte.

Unii dintre ei făceau parte din personalul medical al palatului.

— Haham a avut dreptate. Hei, am mai găsit unul!

Bărbatul care mă ținea de braț a strigat și m-a tras afară.

Am căzut de pe pat, iar ei au început să mă ducă după ei ca pe un bagaj.

— S…stați… stați! De ce? De ce faceți asta dintr-odată?

Am strigat disperat.

N-am primit niciun răspuns.

În schimb, cineva m-a lovit peste față ca să mă determine să tac.

M-au dus pe coridor.

Pe drum am zărit câțiva servitori.

Când am văzut un chip cunoscut, am strigat după ajutor.

— Zahara! Zahara!

Am întins mâna spre ea și i-am repetat numele.

Dar Zahara s-a prefăcut că nu mă cunoaște.

Și-a întors privirea și a plecat repede.

Fără nimeni care să mă ajute, eram târât mai departe, fără să știu de ce sau unde mă duceau.