Între timp, când mașina lui Naomi a dispărut, Grayson a ieșit imediat din cafenea. S-a îndreptat calm spre locul unde stătea George, bărbatul care venise să-i întoarcă favoarea, așteptându-l pe Dane.

– A, aici erai…

George, care se întorsese zâmbind la auzul pașilor cunoscuţi, era luat prin surprindere când a văzut chipul neașteptat și a tresărit, strângându-și umerii. Grayson s-a uitat la el și a zâmbit.

– Bună, George. Ce mai faci?

– Păi… da…

George răspunse amețit, încă incapabil să-și ascundă neîncrederea, în timp ce îl privea pe Grayson în secret. “Cine e tipul ăsta care îmi strigă numele și se comportă de parcă m-ar cunoaște?” Desigur, Grayson nu rată ocazia. Ridică dramatic ambele brațe și strigă numele lui George cu voce tare.

– George, m-ai uitat? Eu sunt cel care a intrat în conacul în flăcări pentru a-l salva pe Charlie data trecută!

– Poftim?!

Punându-și mâinile pe umerii lui George, Grayson vorbi cu voce exagerată. Ochii lui George se măriră și se bâlbâi, încercând să-și amintească, ochii lui mișcându-se confuz în jur. Fața lui Grayson se strâmbă într-un zâmbet satisfăcut la vederea stării de agitație a lui George.

– Nu-ți amintești focul care ardea? Cum ai plâns și te-ai zbătut, încercând să-ți salvezi câinele? Nu puteam să stau și să privesc, așa că am intrat în conac. Era atât de cald! Fumul era atât de dens încât abia puteam respira și nu vedeam nimic, dar am continuat să înaintez, strigând “Charlie! Charlie!” Mi-am riscat viața de mai multe ori doar pentru a salva câinele acela! Și apoi ai dispărut pur și simplu! Acum nici măcar nu-ți mai amintești de mine? Cum poți fi atât de nemilos?!

Grayson, cu talentul dramatic al unui actor, a respirat adânc și a suspinat profund, coborând capul. George, care ascultase înmărmurit confesiunea lui Grayson, a tăcut brusc, transpirând abundent și neștiind ce să facă.

– Păi… Ăăă…

George, înlemnit cu mâinile lui Grayson încă strângându-i umerii, se bâlbâi și nu putu continua. “Ce ar trebui să fac?” Era panicat, uitându-se disperat în jur, când, brusc, Grayson ridică privirea și se uită direct la George. Surprins, George înghiți în sec, iar Grayson îl privi fix în ochi înainte de a-l întreba brusc.

– Ei bine?

– Ce?

George se bâlbâi, încă șocat, iar Grayson îi șopti, ca și cum i-ar fi împărtășit un secret.

– Ar trebui să mă inviți la prânz, nu crezi?

– poftim? De ce aș face asta?

Reacția lui George era imediată. L-a privit pe Grayson cu neîncredere. În acel moment, s-au auzit pași apropiindu-se. Era Dane, îmbrăcat acum în haine civile. Amândoi s-au întors spre el. Când privirile lor s-au întâlnit, fața lui George s-a înmuiat imediat, iar Grayson a văzut asta clar.

– Ce faceți voi doi acolo? a întrebat Dane cu sprâncenele încruntate. Fără ezitare, Grayson își înfășură brațul în jurul gâtului lui George și îl trase mai aproape.

– George o să-mi facă cinste cu masa de prânz! Nu-i minunat?

– Poftim?!

Dane îl privi pe George cu neîncredere. George, care se străduia să spună adevărul, se trezi incapabil să scape, deoarece brațul lui Grayson îl strângea puternic de gât. Grayson îl lăsă fără suflare și continuă să vorbească.

– George știe cu adevărat cum să-și arate recunoștința. A venit până aici ca să ne invite. Ce părere aveţi să mergem cu toții împreună? Ce părere ai, George? Tu vei conduce, nu-i așa?

Grayson îi slăbi ușor strânsoarea, iar George tuși violent, eliberând aerul pe care îl ținea în piept.

– O, dragule, a spus Grayson, bătându-l pe George pe spate cu o privire plină de compasiune.

– Te simți bine? Oh, Doamne, ai vreo afecțiune respiratorie? Respiră adânc, haide.

Ca și cum ar fi vrut să se asigure că toată lumea aude, Grayson a vorbit tare, dar apoi s-a aplecat mai aproape de urechea lui George și i-a șoptit încet:

– Te-ai îndrăgostit de el, nu-i așa?

Surprins, George uită să mai tușească. Ochii i se măriră când Grayson îi zâmbi.

– E rar ca un Beta să fie atras de același sex, interesant, aşa e? Mă întreb ce părere are despre tine. De ce nu-l întrebi? Te pot ajuta…

– Oprește-te, oprește-te!

George, acum palid și complet panicat, strigă în șoaptă. După ce se uită repede în spatele lui, își întoarse capul spre Grayson și spuse:

– Bine, bine! O să-l invit! O să-l invit la prânz! Doar… te rog, nu asta!

George, complet lipsit de culoare, imploră disperat. Desigur, Grayson nu avea nicio intenție să răspândească acea informație. Îi păsa doar să-și atingă scopul.

– A răspândi informaţiile private ale altora este pur și simplu o manieră proastă.

Grayson zâmbi drăguţ, imitând un ton gânditor, apoi se îndreptă și îl bătu pe George pe umăr. George, încă înlemnit de frică și nesigur ce să facă, nu spuse nimic în timp ce Grayson se întoarse spre Dane.

– Se pare că te simți mai bine acum. Plecăm?

Dane, care îi privea cu brațele încrucișate, i-a aruncat lui Grayson o privire suspicioasă înainte de a se întoarce spre George.

– Hei, tu!

– D… da?

George, surprins, se bâlbâi. Dane continuă să-l privească atent și întrebă din nou.

– Chiar te simţi bine? Fii sincer. Nu mă obliga să-ți acord primul ajutor în mijlocul prânzului. Nu mă deranjează să nu ieșim.

Tonul lui Dane era aspru și era greu de spus dacă era cu adevărat îngrijorat sau doar enervat. George ezită înainte de a da din cap și a spune:

– Mă simt bine.

Dane îi aruncă o privire sceptică pentru o clipă, dar nu insistă.

Când Dane se întoarse și începu să se îndrepte spre mașină, George îl urmă în grabă.

– Păi… scuză-mă…

George, căutând cuvintele potrivite, se uită înapoi și întrebă încet.

– Păi… te simţi bine? Plecăm acum împreună… cu tipul ăla?

Dane, având un ton indiferent, a răspuns în timp ce mergea.

– Din moment ce tu plătești, tu decizi câte persoane vin. Tu alegi pe cine inviţi. Ce vrei să fac eu?

– Da… ai dreptate.

Era adevărat. George nu mai avea nimic de spus, așa că a coborât capul, iar Dane i-a aruncat o privire rapidă înainte de a vorbi pe un ton sever.

– Dacă vrei ceva, spune clar. Nu vrei ca tipul ăla să vină cu noi?

– Desigur că nu.

În acel moment, Grayson a apărut în spatele lui George și i-a pus o mână grea pe umăr, aplicând subtil o presiune. George, incapabil să scoată un cuvânt, a simţit cum se micşorează dub presiune, în timp ce Grayson, prefăcându-se amabil, îi vorbea drăguţ din spate.

– George mă place foarte mult, nu-i așa? Vrea să vină cu mine.

Și, cu un râs semnificativ, a adăugat:

– Noi avem secrete, nu-i așa?

George, vizibil surprins, ezită, apoi mormăi:

– Da.

Dane privi în tăcere schimbul de replici, dar în curând se întoarse, cu o expresie de necitit. Îi dăduse lui George șansa să vorbească, dar nu era vina lui Dane dacă George nu o folosise.

În cele din urmă, George, încă neliniștit, se așeză la volan, Dane se așeză pe scaunul pasagerului, iar Grayson se așeză în spate. Împreună, se îndreptară spre un restaurant aflat la o oarecare distanță.

Sunetul unei farfurii care se spargea pe podea răsună puternic, iar toate privirile se îndreptară spre locul faptei. George, palid, nu știa ce să facă.

– Îmi pare rău, îmi pare rău…

În timp ce un membru al personalului se grăbea să curețe mizeria, George își cerea scuze în mod repetat, fără să se adreseze cuiva anume. Grayson, care stătea în apropiere, fluieră ușor. George, acum cu o grimasă pe față, îl privi, dar Grayson doar zâmbi și îi arătă degetul mare în sus.

– E bine, George. Te descurci de minune!

În tot acest timp, George a rămas împietrit, aruncând priviri nervoase în jur, scăpând tacâmurile, chemând din greșeală personalul greșit și, în cele din urmă, spărgând farfuria cu mâinile sale neîndemânatice.

Cu toate astea, pe tot parcursul acestui timp, el continua să arunce priviri furișe către Grayson, probabil mai concentrat pe reacțiile lui Grayson decât pe ceea ce făcea de fapt. Grayson, la rândul său, fluiera, exclama “Uau” sau chiar aplauda entuziast de fiecare dată când George făcea o greșeală, arătându-și sprijinul. Nu era un prânz mai interesant decât acesta. Grayson se minuna de fiecare greșeală pe care o făcea George, așteptând cu nerăbdare următoarea greșeală. “Ce va mai greși data viitoare?” se gândea Grayson, cu inima bătând cu putere.