Vocea lui Grayson Miller tremura în timp ce mormăia, aparent neîncrezător.

– Deci, ceea ce vreau să spun este… a continuat el.

– Că am luat pedeapsa în locul lui Santiano. Tu ai deschis ușa subsolului, așa că totul s-a terminat acum, aşa e? Pedeapsa era aplicată, iar eu am deschis ușa pentru a-l scoate pe copil afară. S-a terminat, totul s-a terminat. Final fericit!

Grayson părea sincer fericit, dar nimeni nu îi împărtășea bucuria.

– Nenorocitule, termină cu prostiile și spune-mi unde e fiul meu! strigă furios tatăl lui Santiano. Din fericire, era atât de concentrat pe Grayson încât nu părea să observe nimic altceva. Profitând de ocazie, Dane se apropie în tăcere de bărbat. Acesta, încă neștiind de mișcările silențioase ale lui Dane, strigă, fluturând un pistol.

– Spune-mi! Unde mi-ai ascuns fiul? Dacă nu vorbești, îți zbor creierii!

Situația era critică. Orice greșeală și s-ar fi putut trage un glonț, iar totul s-ar fi putut termina.

E bine, se liniști Dane. Se antrenase de mii de ori pentru situații ca asta și chiar se confruntase cu ele în viața reală de mai multe ori. Un civil nu era diferit de un copil într-un astfel de scenariu. Singurul lucru de care trebuia să se ferească era arma… doar arma…

În acel moment, Grayson s-a uitat fix la Dane. Dane și-a dus repede al doilea deget la buze.

– Taci!

Era limbajul universal al tăcerii, dar, din păcate, nu funcționa.

– Stai, nu ar trebui să fii aici acum, a spus brusc Grayson. În timp ce fața lui Dane se contorsiona de groază, tatăl lui Santiano se întoarse și apăsă pe trăgaci aproape simultan.

– Nenorocitule! strigă Dane în timp ce își balansează pumnul. Cu o lovitură puternică, nu se abținu, iar Grayson se clătină semnificativ. Dacă nu era un copac în spatele lui care să-i oprească căderea, ar fi putut ajunge să se rostogolească ciudat pe pământ. Sângele curgea din buza lui spartă în timp ce o ștergea cu dosul mâinii, iar Dane continua să strige fără milă.

– Ce naiba făceai acolo? Ai scos copilul, așa că de ce naiba mai erai acolo?

Asta nu era singura problemă. Dane aproape murise din cauza acestui nenorocit. De ce a trebuit să se comporte așa acolo? Chiar și un copil de trei ani ar fi înțeles asta. Dacă tatăl lui Santiano nu și-ar fi întors brusc corpul, determinând ca arma să se abată puțin, lui Dane i s-ar fi ales deja un sicriu pe măsura înălțimii sale.

– Nenorocit nebun, dacă nu-mi dai o explicație rezonabilă, azi ești mort! Ai înțeles? Da?

Furia lui Dane a crescut până la punctul în care a început să țipe. Nu avea de gând să treacă cu vederea fără o explicație satisfăcătoare. Desigur, chiar dacă explicația era suficientă, intenționa să-l omoare pe jumătate oricum.

Grayson deschise gura în timp ce Dane urla ca o fiară sălbatică.

– Îl ajutam doar pe Santiano. De ce ești supărat?

Grayson se încruntă și se uită în jos la Dane. Pentru o clipă, pumnul lui Dane, care era pe cale să zboare spre fața lui Grayson, se opri în aer.

“Ce? Nenorocitul naibii.”

Dane clipi, surprins. Cuvintele nebunești erau absurde, dar problema era că şi Grayson Miller era prea serios. Nu era o glumă de prost gust sau o scuză ridicolă. Grayson Miller era serios. El credea cu adevărat că l-a ajutat pe copil. Părea chiar puțin ofensat. Dane scoase un suspin de neîncredere.

– Vorbești serios? Ai înnebunit?

Dane a spus printre dinți, dar tot ce a primit înapoi era sprânceana încă încruntată a lui Grayson. Acum, Grayson și-a înclinat capul într-o parte, iar Dane, strângând din dinți, a replicat.

– De ce naiba erai acolo, în primul rând? N-ai auzit de ce era copilul în subsol? Vrei să-mi spui că ai crezut că se jucau de-a v-ați ascunselea?

Ideea că acest om era închis acolo din cauza unor circumstanțe inevitabile era o absurditate totală. Probabil că rămăsese acolo de bunăvoie și, dacă era așa, nu mai era decât un singur lucru de aflat aici.

Ce naiba făcea acolo în timp ce copilul era abuzat?

Grayson clipi, arătând confuz, în timp ce scutură din cap.

– Desigur că nu. Santiano a spus că era pedepsit pentru că făcuse ceva rău.

– Și l-ai lăsat acolo așa? Ai intrat chiar și acolo cu el?

Dane gemu prin dinții strânși, iar Grayson îl privi confuz, ochii lui albaștri întunecându-se de furie. Dane nu mai avea nevoie să audă nimic. Era timpul să acționeze, gândi el, strângând pumnul.

– Nu putea să iasă pentru că era pedepsit, așa că am rămas cu el.

Pumnul pe care Dane era pe cale să-l lovească înlemni în aer. Stătea acolo, uitându-se la Grayson, prea uimit ca să poată vorbi.

– Poftim?!

Întrebarea se strecură între ei, iar Grayson răspunse calm.

– Am rămas cu el pentru că m-am gândit că se va plictisi singur. Nu e bine? Care e problema?

Părea să nu înțeleagă cu adevărat. Coborând încet mâna, Dane a vorbit cu neîncredere.

– Dacă ai fi scos copilul de la început, nu s-ar fi terminat totul? De ce naiba a trebuit să rămâi acolo?

Dane se uită fix la Grayson, așteptând alte aiureli fără sens. Grayson râse, aproape neputincios, în timp ce răspundea.

– Dacă aș fi plecat singur, aș fi avut și mai multe probleme. Nu era încă momentul, înțelegi?!

– Poftim?!

Dane reacționă din nou la fel. Grayson, aparent nepăsător, adăugă o explicație.

– Momentul, știi tu. Când ești pedepsit, există un timp stabilit. E mai bine să te ții de el și să aștepți decât să pleci mai devreme și să intri în și mai multe probleme. Dacă rămâi până la sfârșit, pedeapsa se termină odată ce s-a scurs timpul.

După ce a spus asta, Grayson s-a uitat la Dane cu un zâmbet larg. Era același zâmbet pe care îl avea mereu, dar Dane se uita la el cu o expresie confuză și amețită, de parcă era lovit.

“Nu se poate, nu poate fi adevărat.” Dane își repeta în gând. “Îmi imaginez toate astea. Nu se poate ca așa ceva să se întâmple, nemernicul ăsta e Miller. Nu, absolut nu…”

– Ashley Miller te-a abuzat? îl întrebă Dane brusc. Nici măcar nu intenționase să o facă, dar cuvintele îi ieșiră din gură înainte să le poată opri și rămase șocat de propriile cuvinte. “Ce am spus? Cum mi-a ieșit din gură o asemenea prostie…”

Grayson, încă zâmbind, a clipit la Dane, aparent neafectat de întrebare.

– M-a abuzat? Pe mine? S-a întâmplat asta?

El îl privi pe Dane ca și cum nu înțelegea cu adevărat. Dane îl privi în tăcere, cu fața înlemnită. Grayson nu dădea niciun semn că ar fi agitat sau că ar juca un rol. El credea cu adevărat că era doar pedepsit și că nu era vorba de abuz.

După un moment de tăcere, Dane își desfăcu încet pumnul strâns. Fața lui era la fel de rigidă ca și mintea lui, și se uită fix la Grayson. Abia după câteva clipe, cuvintele îi ieșiră în sfârșit din gură.

– Deci, pe atunci, voiai ca cineva să fie acolo cu tine?