Chiar în acel moment a sosit liftul. Când Dane a dat din cap și a urcat primul, Grayson l-a urmat. Chiar și în timpul scurtei călătorii spre parter, Dane a simțit inevitabil atmosfera incomodă. Deoarece spațiul era și el îngust, a devenit și mai neliniștit, deci când a sunat din fericire clopoțelul care anunța sosirea, a scos inconștient un suspin de ușurare.

– Ei bine…

Tocmai când era pe punctul de a-și lua rămas bun și de a părăsi conacul, își dădu seama prea târziu că trebuia să cheme un taxi. În momentul în care scoase un suspin, mașinile de lux aliniate îi apărură în fața ochilor. Văzându-le, îi reveni în minte o amintire uitată.

Ashley Miller, ticălosul ăla zgârcit, putea măcar să-mi dea o mașină.

Tocmai când mormăia în sinea lui, Grayson, care se afla în spatele lui, a vorbit brusc.

– Ia-ți oricare îți place. Oricum aveam de gând să-ți dau una.

– Ce? De ce?

La propunerea imprevizibilă, când Dane s-a întors cu o expresie de confuzie pe față, Grayson a răspuns firesc.

– Nu ai o mașină pe care să o conduci în acest moment.

Mașina lui Dane, care era parcată la poalele muntelui, era neglijată de luni de zile și era practic la fel ca o rablă.

– Mașina ta pare oricum inutilizabilă, așa că am lăsat-o acolo. În schimb, ia-ți una dintre alea, am multe.

– Ah…

Dane a scos încă un suspin. Cuvintele lui nu erau greșite. Deoarece Dane îi ceruse deja cu îndrăzneală lui Ashley Miller să-i pună la dispoziție o mașină, situația nu era rea. Nu, era mai degrabă o adevărată mană cerească, dar…

– Dacă nu-ți plac mașinile second-hand, o să-ți iau una nouă. Totuși, va dura până când va apărea o mașină nouă, așa că orice poți conduce între timp…

– Nu, nu. Nu de asta.

Dane, care scuturase repede din cap, a intrat într-o scurtă contemplare. Ar fi bine să accepte ce îi oferea ticălosul ăsta? Oricum, era cineva care își mărturisise sentimentele sincere de mai multe ori și, mai mult, Dane îl respinsese cu răceală.

Dar să accepte fără ezitare ceea ce îi oferea, indiferent de situație, era cam…

În timp ce Dane se gândea, Grayson a deschis gura.

– Acesta este un cadou de recunoștință din partea mea pentru tine.

– Poftim?!

Când Dane ridică privirea, Grayson, a cărui privire se întâlni cu a lui, zâmbi ușor.

– Mi-ai salvat viața. Așa că, firește, ar trebui să-mi arăt recunoștința.

Apoi a adăugat, în mod firesc.

– Ești eroul meu.

Dane îl privi fără să spună nimic. Cu o întârziere, lobii urechilor i se înroșiră. Era mai ruşinos decât cuvintele “Te iubesc” pe care Grayson le avea mereu pe buze.

– Nu, păi… Josh era și el cu mine…

În timp ce se oprea ruşinat, Grayson se mișcă brusc. Deschizând ușa pasagerului mașinii cu care merseseră împreună cu o zi înainte, spuse:

– Te conduc eu azi. Ți-ar fi greu să conduci cu piciorul ăla… Ce mașină îți place? O să ți-o trimit separat, așa că spune-mi.

Oricum erau banii lui Ashley Miller, așa că ticălosul ăla ar fi putut să mi-o cumpere pur și simplu.

A simțit un scurt resentiment față de Ashley, dar în curând gândurile i s-au schimbat.

Oricum sunt aceiași bani, așa că ce mai contează dacă provin din buzunarul din față sau de la cel din spate?

Gândindu-se astfel, inima i s-a ușurat. Orice era, era totuși o mașină cumpărată cu banii lui Ashley Miller.

– Mulțumesc, atunci dă-mi-o pe aia.

Când Dane a arătat în mod specific spre cea mai scumpă mașină dintre ele, Grayson, care se uitase în acea direcție, a dat din cap fără ezitare.

– Bine, te duc mai întâi pe tine și aduc mașina mai târziu. O să rămâi la hotelul ăla?

Dane se uită la fața lui fără să spună nimic.

“Ce-i cu ticălosul ăsta?”

Simțea în continuare ceva ciudat. De mai devreme, nu, de când se întâlniseră în fața spitalului, totul era ciudat. Deși era greu de spus exact ce anume, sentimentul era…

– Dane?

Grayson îl strigă din nou pe nume. Dane, care până atunci se gândise cu o expresie încruntată, ridică privirea. Când privirile lor se întâlniră, Grayson își sprijinise brațul pe capota mașinii, își odihnise capul și zâmbi.

“Nenorocitul ăla încearcă să-mi întindă o capcană dulce?”

Chiar în momentul în care se gândea la asta, Grayson deschise gura în acea poziție.

– De fapt, s-a întâmplat ceva cât timp erai inconștient.

Când Dane a devenit serios, el a continuat cu tonul său caracteristic, vorbind lent.

– Nathaniel a negociat despăgubirile cu firma de asigurări la care erai asigurat. Au fost de acord să acopere costul total al reconstrucției casei tale și toată chiria lunară pentru un loc unde să stai între timp.

– Poftim?!

În fața acestei situații absurde, ochii lui Dane se măriră. În timp ce stătea nedumerit, întrebându-se dacă era un vis, Grayson continuă.

– Primește cheile casei în care vei locui în pentru moment direct de la firma de asigurări. Este un cartier liniștit, cu securitate bună. Nu ar trebui să ai nicio piedică locuind acolo.

Ochii lui Dane se măriră într-un mod de nedescris. “Ce naiba se întâmpla? Nu un apartament, ci o casă?”

Nu exista nimic mai periculos pe lume decât norocul neașteptat. Mai ales în viața lui Dane Striker.

Atunci asta era…

– Nu am făcut-o eu.

Văzând privirea suspicioasă a lui Dane, Grayson ridică privirea.

– Tata le-a spus să ia măsuri, iar Nathaniel a urmat doar ordinele tatei. Eu doar am menționat că ți-a ars casa și că nu ai avea unde să stai după externare.

Dar să obții o despăgubire de asemenea proporții de la acea firmă de asigurări nemiloasă, era oare posibil?

– Fără mine, partea implicată, este posibil?

La întrebarea lui Dane, Grayson a întrebat la rândul său, nedumerit:

– De ce n-ar fi?

Expresia lui părea să indice că într-adevăr nu înțelegea. Abia atunci Dane și-a amintit că nimic nu era imposibil pentru ei.

Pentru că erau familia Miller.

Ce naiba era numele ăla, Miller? Dane și-a dat seama pentru prima dată de puterea lor uriașă.

– Te rog, nu mă da în judecată.

Când Dane a vorbit cu o prudență evidentă, Grayson a râs cu voce tare. Râsul lui revigorant a răsunat. Văzând asta, Dane s-a simțit din nou ciudat.

“Ce-i cu tipul ăsta?”

Continua să simtă ceva ciudat. De mai devreme, nu, de când s-au întâlnit în fața spitalului, totul era ciudat. Deși era greu să identifice exact ce anume, sentimentul era…

– Hei!

Dane a făcut o pauză înainte de a deschide gura.

– Vrei ceva de la mine?

La auzul vocii liniștite, Grayson nu a răspuns pentru o clipă. În timpul tăcerii care a durat doar câteva clipe, Dane a simțit pentru prima dată o ușoară tensiune. Grayson a deschis gura. Buzele i s-au mișcat încet. Și…

– Vrei să mergi la o întâlnire cu mine?

La aceste cuvinte imprevizibile, Dane rămase nedumerit.

– Poftim?!

Când a reacționat cu o clipă întârziere, Grayson a zâmbit și a repetat.

– Ne-am înțeles să mergem la o întâlnire.

– Ah…

Abia atunci Dane a înțeles. Întâlnirea pe care o avuseseră după ce făcuse sex prima dată cu Grayson. La sfârșitul întâlnirii care era complet ruinată, acest bărbat spusese “data viitoare”.

Se referea la povestea aceea acum?

El uitase complet, deoarece trecuse destul de mult timp. Oricum, o promisiune era o promisiune, așa că Dane a dat din cap fără ezitare.

– Bine, unde mergem?

La aceste cuvinte, Grayson a răspuns cu un zâmbet fermecător:

– La Disneyland.

Dane stătea acolo, privindu-l fără să înțeleagă.

– Poftim?!

După o clipă, își strâmbă fața și întrebă. “Ce am auzit adineauri?”

– Cel mai fericit loc de pe Pământ. Disneyland, a spus Grayson cu un zâmbet fermecător.

– Îmi place Disneyland.

Dane nu putea decât să-și miște buzele, fără să mai poată spune nimic.

─ ▪ ─

Se auzeau urale de la oameni în depărtare. Dane se simțea deja obosit și se mișca încet. Trecuse doar o săptămână de când putea merge fără cârje. Asta nu însemna că putea să se plimbe repede ca înainte. Era mai degrabă o plimbare lejeră, dar problema era că acest blestemat parc tematic era incredibil de vast. Doar călătoria cu tramvaiul exclusiv până la intrare îl epuizase deja. Cu toate astea, spre deosebire de Dane, care era copleșit de oboseală de parcă era chinuit toată ziua înconjurat de copii sub 10 ani, Grayson era într-o stare de entuziasm încă dinainte de plecare.

– Haide, Dane. Pune-ți și tu o bandă pe cap!

Grayson, care reușise cumva să cumpere și să-i pună lui Dane pe cap o bandă cu urechi de șoricel, și-a pus acum una și el. Nu a uitat să scoată telefonul mobil și să facă poze.

– Uite, hai să ne dăm mai întâi pe aia! Pe aia!

Văzându-l cum îl apucă fericit de mână pe Dane și aleargă, Dane s-a gândit.

“De ce n-am putut să spun “Disneyland nu e bine” atunci?”