— Yohan, unde ai fost? M-am speriat când n-am mai dat de tine, a spus Maysa imediat ce m-a văzut.

Am zâmbit ruşinat, iar asistenta a răspuns în locul meu.

— Mi-a spus că dorea să facă puțină mișcare. A mers s-o vadă pe Zahara, cea care are grijă de motanul lui.

Asistenta nu știa că am vorbit deja cu Zahara, așa că am păstrat tăcerea, așa cum mi-a cerut ea.

— Ai ieșit doar ca să vezi motanul? a întrebat Maysa.

Am ezitat.

Nu puteam să-i spun că Rikal îl detesta pe prinț.

— Am vrut și să mă mișc puțin… să ies din cameră.

— E firesc. Ai stat închis aici mai bine de o lună.

După aceea, ziua a continuat liniștit. Maysa mi-a îngrijit spatele, am mâncat și mi-am luat medicamentele.

Nu puteam vedea cât de mult s-au vindecat rănile, dar durerea a scăzut, iar Maysa părea mulțumită.

— Din fericire, nu s-au infectat.

Și-a exprimat recunoștința față de Allah, iar eu am clipit brusc când vederea mi s-a întunecat pentru o clipă.

— Yohan? Te simţi bine?

— N-am nimic.

Am clătinat din cap.

Probabil eram doar slăbit. Nu doream să-i mai dau și alte motive de îngrijorare.

Atunci s-a auzit o bătaie în ușă.

— Doamnă Maysa, aveți un musafir.

Slujitorul s-a înclinat și a făcut loc persoanei din spatele lui.

— Alteța Sa, prințesa.

Maysa s-a ridicat imediat.

Eu am încercat să fac același lucru, dar vederea mi s-a întunecat din nou.

— Yohan!

Vocea lui Najima m-a readus la realitate.

Când mi-am revenit, asistenta mă sprijinea pe podea.

— Te simţi bine? Puteai să rămâi așezat, a spus Maysa.

– Poate m-am grăbit când am crezut că ești pregătit să ieși.

Am vrut să-i spun că nu era vina ei, dar Najima a intervenit prima.

— Nu e nicio grabă. Abia ai început să te refaci. Yohan, mai bine întinde-te din nou.

Maysa a dat imediat ordin unui slujitor să mă ajute să ajung înapoi în pat.

După ce m-a verificat și s-a asigurat că eram bine, Najima s-a așezat lângă noi.

— Te simți mai bine?

Am dat ușor din cap.

Curând am rămas singuri noi trei.

Najima a zâmbit.

— I-am rugat pe ceilalți să plece, ca să putem vorbi liber. Nu te deranjează, Maysa?

— Deloc, Alteță.

— Doar am spus că vreau să vorbim fără formalități.

Apoi s-a uitat la mine.

— Eu și Maysa suntem prietene din copilărie. La fel și Asgail și Haham.

— Poftim?

Am privit-o surprins pe Maysa.

Ea a zâmbit puțin ruşinată.

— Suntem și rude, într-un fel. Răposata regină era mătușa mea. Haham este fratele meu mai mare, apoi vin eu…

— Iar Asgail este cel mai mic dintre noi, a completat Najima amuzată. Era foarte drăguț… înainte să se diferențieze.

— Și înainte de diferențiere era diferit, Najima, a spus Maysa.

Vorbeau atât de firesc între ele, încât era limpede cât de veche era legătura lor.

Zâmbetul lui Najima s-a stins.

— Așa este. Dacă nu s-ar fi întâmplat acel incident…

S-a lăsat o tăcere scurtă.

Am vrut să întreb despre ce incident vorbeau, dar nu era problema mea să mă amestec în istoria familiei regale.

Maysa a oftat.

— Crezi că lucrurile ar fi stat altfel dacă regina era de sânge regal?

— Nu cred.

Najima a ridicat din umeri.

— Au mai rămas doar patru membri ai familiei regale: Maiestatea Sa, Haham, eu și Asgail. La un moment dat, Asgail va fi nevoit să ia încă o soție din afara familiei, ca să continue linia de sânge.

— Dar copilul tău?

— Fiica mea ar deveni regină. Chiar dacă tradiția nu ar cere asta, tot n-ar avea altă alegere.

Tonul ei lipsit de emoție m-a surprins.

Pentru o clipă m-am întrebat dacă Najima chiar îl iubea pe Asgail.

Dar nu era vorba despre lipsă de afecțiune.

Privindu-le pe ea și pe Maysa împreună, am înțeles.

Erau oameni care au crescut împreună, legați de ani de amintiri comune. Asgail făcea parte din aceeași lume.

Cu Haham, Maysa și Najima avea o îngăduință pe care nu o arăta aproape nimănui.

Eu nu aparțineam acelei lumi.

În mod ciudat, gândul nu m-a durut.

Nu aveam nici copilărie comună cu ei, nici familie, nici loc în palat.

Îl aveam doar pe Rikal.

“E nevoie să-mi amintesc cine sunt.”

Asgail avea să se căsătorească alături de Najima.

Indiferent dacă într-o zi își amintea sau nu de mine, drumul meu rămânea același: era nevoie să aflu cine a încercat să-l omoare, apoi să plec.

Și mai aveam ceva de făcut.

Trebuia să-l recuperez pe Rikal.

Gândurile acelea m-au obosit și, fără să-mi dau seama, am adormit.

M-am trezit brusc în mijlocul nopții.

În spatele meu simțeam o căldură cunoscută.

Asgail dormea lângă mine, cu un braț în jurul taliei.

Știam deja că în ultima perioadă venea noaptea și adormea astfel. Tocmai de aceea încercam să nu las frica să mă copleșească din nou.

Am vrut să mă desprind încet de el.

Atunci un fulger a luminat încăperea, urmat de un tunet.

Brațul lui s-a strâns instinctiv în jurul meu.

M-am oprit.

Asgail nu s-a trezit.

Ploaia lovea ferestrele, iar eu mi-am amintit de Kamar.

De felul în care se temea de tunete.

M-am întors încet spre el.

Asgail dormea profund, dar fruntea îi era ușor încruntată.

Un alt fulger a luminat camera.

M-am uitat la mâinile mele, încă purtând urmele ultimelor luni.

Apoi mi-a venit un singur gând:

“Când eu nu voi mai fi aici, Najima va fi cea care te va ține în brațe.”

Mi-am așezat palmele peste urechile lui, așa cum am făcut cândva pentru Kamar.

Tunetul a răsunat din nou.

— Te iubesc, Kamar.

Mărturisirea mea s-a pierdut în zgomotul furtunii.

Am așteptat puțin, apoi mi-am retras mâinile.

Asgail nu s-a trezit.

L-am privit mult timp.

În cele din urmă, m-am apropiat și i-am atins foarte ușor buzele cu ale mele.

Apoi m-am retras.

— Adio, Kamar.

Am zâmbit printre lacrimi.

“Nu te voi uita niciodată.”