M-am trezit simțind un frig ciudat în aer. Încă somnoros, l-am strâns pe Rikal la piept și am tremurat. Aerul era neobișnuit de rece și umed. Când am ridicat capul, încă buimac de somn, am văzut că afară era întuneric. M-am uitat la ceas, am coborât din pat și m-am apropiat de fereastră. Nori grei s-au strâns pe cer. M-a cuprins neliniștea și am strâns motanul mai tare. Norii se mișcau încet, acoperind soarele și cufundând totul într-o lumină cenușie.

Rikal a mieunat încet și și-a frecat capul de obrazul meu. M-am dezmeticit, m-am îndepărtat de fereastră și m-am dus la raft. Urma să vină după mine în după-amiaza aceea. I-am lăsat lui Rikal destulă mâncare pentru o zi, dar neliniștea m-a determinat să-i pun tot ce mai avea în castron.

“Mâine trebuie să mă întorc cu mâncare…”

“Dacă cer, poate îmi va da cineva ceva.” După ce i-am pus lui Rikal și ultimele bucățele pe care le-aș fi putut mânca eu, am băut ceaiul lăsat de Steward. Nu am mâncat nimic de ieri, dar nici foame nu prea îmi era. Am rămas doar să-l privesc pe Rikal cum mănâncă. Înainte să uit, mi-am turnat inhibitorii în palmă și inima mi s-a strâns. Steward mi-a lăsat toate dozele lui înainte să plece, însă în ultimele zile s-au împuținat alarmant. Ca să rezist feromonilor lui Asgail, am avut nevoie de mult mai mulți decât de obicei.

Fără ei, însă, adevărul despre mine ar fi ieșit imediat la iveală. Nu puteam refuza să merg și nici nu aveam unde să mă ascund. Singura alinare era că aceea avea să fie ultima zi.

“Nu va mai fi nevoie să privesc.”

Gândul că era nevoie să asist din nou mă durea chiar mai tare decât teama că aș putea fi descoperit ca Omega. Măcar totul avea să se termine. M-au usturat ochii și am tras aer adânc în piept. Oare durerea asta avea să înceteze vreodată? Avea să vină o zi în care să nu mă mai doară?

O adiere rece mi-a atins spatele și frigul mi-a pătruns până în oase.

În încăpere plutea o tensiune apăsătoare. Bărbații stăteau în jurul unei mese rotunde, mâncând și discutând cu fețe grave. Eu am rămas într-un colț, cu stomacul strâns de mirosul cărnii de miel. Știam mai bine să mă prefac decât să arăt că mi-e foame. Dacă încercam să mănânc sau mă făceam remarcat în vreun fel, riscam să primesc o palmă ori un picior. Așa că am rămas tăcut, spunându-mi că și asta avea să se termine curând. Haham și-a lăsat cotletul în farfurie, enervat.

— Dacă dăm greș și azi, n-o să mai putem da ochii cu Alteța Sa.

Un alt bărbat a mormăit:

— Ar fi trebuit să așteptăm să se întoarcă americanul…

Haham l-a fulgerat cu privirea, iar un al treilea a răspuns tăios:

— Ce-a fost, a fost. Mai bine găsiți o soluție decât să vă plângeți.

— Nivelul feromonilor Alteței Sale nu s-a schimbat, aşa e? a întrebat cineva.

— Nu numai că n-a crescut, dar a scăzut. Îl obligăm să-i elibereze la fiecare câteva zile. Cum să se mai acumuleze?

— Ar fi trebuit să lăsăm mai mult timp între încercări.

— Acum e prea târziu. Credeți că, dacă cerem să amânăm, va fi de acord? Mulțumiți-vă că încă ne mai stau capetele pe umeri.

— Dacă dăm greș din nou, s-ar putea ca unul dintre noi chiar să și-l piardă.

S-a lăsat tăcerea. M-am întrebat, dacă se ajungea acolo, eu aveam să fiu primul sau ultimul? Pentru Asgail, nu eram cu nimic diferit de oamenii aceia.

Mi s-a strâns pieptul și mi-am încleștat pumnii. Atunci cineva a vorbit din nou.

— Se apropie sezonul ploios. Alteței Sale îi este rău când plouă, așa că vom mai câștiga timp. Nu ne pot tăia capetele imediat. În perioada ploilor au nevoie de cineva care să-i pregătească medicamentele. Poate că se va și odihni.

— Sezonul ploios? mi-a scăpat fără să vreau. Toți s-au întors spre mine. Am încremenit, dar era prea târziu. Unul dintre bărbați s-a ridicat și m-a lovit pentru că am îndrăznit să intervin. Palma m-a aruncat la podea, cu obrazul arzând. A scuipat spre mine.

— Cum îndrăznești să te bagi în vorbă? Dacă prințul nu te-ar fi cruțat, erai dat afară de mult. Te crezi unul de-ai noștri?

M-a mai lovit o dată cu piciorul, apoi s-a întors la locul lui. Ceilalți și-au reluat discuția. M-am strâns cât am putut de mult, ținându-mi obrazul care zvâcnea și încercând să devin invizibil. Totuși, le auzeam vocile.

— Au spus că ploaia începe mâine. Uitați-vă la norii ăia.

— Da. Alteța Sa n-o să fie într-o dispoziție bună azi. Ar fi bine să avem și noi grijă.

Începeam să înțeleg. Orașul în care se afla palatul era pe coastă, așa că ploile puternice erau ceva obișnuit. Eu mi-am petrecut viața în deșert, iar înainte de asta am trăit în interiorul țării, așa că nu am văzut niciodată cu adevărat ploaia. Poate că am văzut-o când eram copil, dar nu-mi aminteam. Seriozitatea lor însă mă neliniștea.

“Urăsc ploaia.”

Mi-am amintit cuvintele lui Kamar chiar când un șambelan a intrat și a anunțat:

— Alteța Sa poruncește să înceapă pregătirile.

Toți s-au ridicat, iar eu m-am ridicat cu greu. Dincolo de fereastră, norii întunecați au acoperit cu totul soarele.

— Ah… Aah…

Printre gemete și strigăte, am rămas în colțul meu. De data asta au adus mai mulți Omega ca oricând și le-au administrat stimulente pentru a intensifica feromonii, însă nici asta nu părea să ajute. Asgail reacționa ușor la miros, dar nu suficient cât să-și piardă controlul. Când s-a desprins în cele din urmă de ultimul Omega, pe chipul lui nu se vedea nicio urmă de mulțumire. A luat paharul cu vin și l-a golit dintr-o înghițitură. Conținea stimulente și alte medicamente, dar nici acestea nu păreau să aibă mare efect. A pus paharul jos, a închis ochii și și-a lăsat capul pe spate. Feromonii lui au umplut încăperea. Era limpede că era nemulțumit.

Asgail nici măcar nu s-a dezbrăcat. Purta o cămașă subțire și pantaloni și își desfăcea hainele doar atât cât era necesar pentru procedură. Trupul unui membru al familiei regale era considerat sacru și niciun slujitor nu avea voie să-l vadă gol. Pentru el, totul nu era decât o metodă de a-și elibera feromonii, lipsită de orice intimitate. Ceilalți Omega erau ținuți la distanță și împiedicați să-l atingă. În ochii lui nu păreau oameni, ci doar mijloace pentru experiment. Când totul s-a terminat, își aranja hainele și se întindea la loc de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nu i-aș fi văzut pe ceilalți prăbușiți în jur, aș fi putut crede că totul era un vis.

 

Am deschis ușa pentru șambelanii care așteptau afară. Aceștia i-au ridicat pe Omega epuizați și i-au scos din încăpere fără prea multă grijă. Privindu-i cum erau duși, am simțit deopotrivă tristețe și ușurare. Și chinul meu s-a încheiat.

“Dacă dăm greș din nou, s-ar putea ca unul dintre noi chiar să-și piardă capul.”

Cuvintele unuia dintre bărbați mi-au revenit în minte. Chiar dacă nu murea nimeni, nu aveam să-l mai văd niciodată pe Asgail atât de aproape. Am îndrăznit să-l privesc pentru ultima oară. Voiam să-mi întipăresc din nou chipul lui Kamar în memorie, dar lacrimile mi-au încețoșat vederea. Am clipit ca să le alung și am tresărit când am descoperit că Asgail mă privea. S-a ridicat puțin de pe pat și a vorbit încet.

— Plângi de fiecare dată când te uiți la mine. Acum ce mai e?

Nu părea o întrebare pusă din curiozitate. Nu știam dacă în vocea lui era milă, ironie sau cu totul altceva. Mi-am coborât privirea și am șoptit:

— Îmi pare rău.

N-a mai întrebat nimic. Am crezut că, în sfârșit, puteam pleca, dar atunci a spus:

— Spune-i șambelanului să aducă mai multe medicamente.

— Da, Alteță.

M-am apropiat de masa de lângă pat ca să strâng sticlele și paharele goale. Aveam grijă să nu las nimic în urmă, ca să nu fiu lovit din nou. În timp ce făceam ordine, un fior rece m-a determinat să ridic capul. Afară ploua, deși au spus că ploaia nu urma să înceapă decât a doua zi.

Am rămas privind primele picături care brăzdau cerul întunecat. Era pentru prima dată când vedeam cu adevărat ploaia. Vocea dură a lui Asgail m-a determinat să tresar.

— Ce faci? Pleacă.

— Îmi pare rău. E prima dată când văd ploaia…

În timp ce vorbeam, o amintire m-a lovit din senin: trupul acela uriaș tremurând, ochii violeți plini de lacrimi, respirația frântă în timp ce mă strângea la piept. Chipul lui Kamar mi-a apărut limpede în minte.

— La ce te uiți?

Vocea lui Asgail m-a readus în prezent. Bărbatul din fața mea nu semăna deloc cu străinul speriat de atunci. Părea plictisit și obosit, dar nu înfricoșat. Văzându-l atât de calm, am simțit în același timp ușurare și dezamăgire. Poate că nu era Kamar. Poate doar semăna cu el. Sau poate că atunci s-a temut numai fiindcă şi-a pierdut memoria, iar acum nu mai avea de ce…

Înainte să-mi pot pune gândurile în ordine, un fulger a luminat încăperea și tunetul a izbucnit cu putere. Am auzit din nou acel sunet, atât de asemănător cu o împușcătură.

“Kamar.”

N-am mai putut să mă opresc. Am alergat spre el și l-am cuprins în brațe, acoperindu-i urechile cu palmele. Un alt tunet cumplit a zguduit sala, în timp ce ploaia lovea cu putere ferestrele.

“Nu te teme. Te protejez eu.”

L-am strâns tare la piept, hotărât să nu-l las să audă nimic. Un nou fulger a brăzdat cerul, iar furtuna a răcnit în jurul nostru.

“Pentru tine aș face orice. Chiar și să-l trădez pe Allah.”

Când lumina fulgerului s-a stins și bubuitul tunetului s-a îndepărtat, am crezut că a trecut pericolul. Atunci Kamar mi-a prins mâna.

— Ah!

M-a strâns atât de tare, încât am scos un strigăt. În clipa următoare, Asgail m-a aruncat pe pat și a întrebat în șoaptă:

— Ce faci?