După ce Steward a dormit zdravăn, era într-o dispoziție mult mai bună. I-am pregătit gustările și băuturile pe care le-am pus deoparte, iar cât timp mânca, am chemat să-i fie adusă și masa. L-am privit cu grijă, am tras aer în piept și am început.

— Steward, am o rugăminte… Nu vreau să plec sau ceva de genul ăsta.

După ce l-am liniștit, am continuat.

— Am vorbit zilele trecute cu Zahara și mi-a spus că la palat sunt oameni care țes tapiserii și covoare pentru zestre. Prințesa Najima chiar le-a amenajat o cameră în care să lucreze…

— Vrei să te apuci și tu de așa ceva, Yohan?

Steward m-a întrebat în timp ce își bea ceaiul. Am dat din cap.

— Mă gândeam să-mi pun un război de țesut aici. Ar fi în regulă să lucrez și să-mi vând lucrările?

— Sigur că da. Mi se pare o idee foarte bună.

A încuviințat imediat, vizibil ușurat, apoi a zâmbit și a adăugat:

— Îmi pare rău pentru mai devreme. Eram puțin enervat… Dar nu-ți mai face griji pentru prințul moștenitor. A trecut de ce era mai rău și se pare că i-au întărit paza. Deocamdată, să vedem cum evoluează lucrurile.

— Mulțumesc.

Am încercat să zâmbesc, deși amintirea lui Asgail prăbușindu-se îmi apăsa inima. Steward mi-a observat expresia și m-a întrebat:

— Dar de ce ai nevoie de bani? N-ai mai lucrat de atâta vreme. Ești sigur că te simți în stare?

— Păi…

Mi-am făcut curaj și am răspuns încet.

— De fapt… speram ca, atunci când îmi vând lucrările, să mai aflu ce se vorbește prin palat. Poate dau peste vreun indiciu…

Acesta era adevăratul meu motiv, iar pieptul mi s-a strâns de neliniște. Dacă Steward refuza, nu mai aveam nicio cale. Din fericire, și-a mângâiat bărbia, gânditor, și a mormăit:

— Cei care lucrează acolo probabil aud tot felul de zvonuri. Nu e o idee rea.

— Serios?

Probabil că ușurarea mi se citea pe chip, pentru că m-a privit îngrijorat.

— Ești sigur că poți face asta? Să nu te forțezi. Știu cât de mult îți dorești să afli ceva.

— Bine.

Am dat hotărât din cap.

— Oricum nu am nimic de făcut aici și mă plictisesc. Lasă-mă măcar să-mi ocup timpul cu asta.

Vocea mi s-a stins puțin când am adăugat:

— Doar că… simt că nu pot sta degeaba. Trebuie să fac ceva pentru Kamar.

Steward a rămas tăcut o clipă, apoi a oftat și a încuviințat.

— Bine. Înțeleg ce simți.

— Promit că nu voi fi o povară. Și îmi voi lua inhibitorii la timp.

Am vorbit cât se poate de sincer. Steward a zâmbit amar și a spus:

— Ajunge. Eu sunt străin; în cel mai rău caz, pot fi expulzat din țară. Prințul moștenitor Asgail nu e genul care să ignore consecințele internaționale. De tine îmi fac griji, Yohan.

Dacă mi s-ar fi întâmplat ceva, Steward probabil nu m-ar fi putut ajuta. Am acceptat deja asta. Dar, în afară de Rikal, nimic nu mă preocupa mai mult decât Kamar.

— Steward, eu… înainte nu eram nimic.

Am înghițit cu greu. Steward s-a oprit cu ceașca la jumătatea drumului, iar eu am continuat în șoaptă.

— Dacă nu m-ar fi găsit nimeni, aș fi murit singur. Îl aveam doar pe Rikal, iar într-o zi nici el n-ar mai fi fost. Pisicile nu trăiesc la fel de mult ca oamenii.

La auzul numelui său, Rikal s-a frecat de picioarele mele. L-am luat în brațe și i-am mângâiat blana.

— Dar apoi a venit Kamar.

Mi s-a strâns gâtul când i-am rostit numele, însă am respirat adânc și am continuat.

— Mi-a spus că mă iubește. M-a ținut în brațe și mi-a spus că nu contează că sunt Omega. Datorită lui… am început să simt că pot trăi. Că poate și eu merit să trăiesc.

Cuvintele îmi ieșeau greu, iar lacrimile nu mai puteau fi oprite. În cele din urmă am spus ceea ce am ţinut în mine de atâta vreme.

— Dar Kamar a dispărut și m-am simțit din nou ca înainte. Steward… crezi că eu chiar trăiesc acum?

Steward nu a spus nimic. M-a privit doar, tulburat, iar eu am continuat.

— Dacă știu că şi Kamar este în siguranță, mă voi întoarce în oaza în care am trăit.

— Ce? De ce? Acolo nu e nimic…

Steward a început să protesteze, apoi s-a oprit. Eu am zâmbit slab. M-aș fi întors la viața mea de dinainte, singur, în același loc. Poate că scurta perioadă petrecută alături de Kamar era doar un vis frumos, iar acum era nevoie să mă întorc la realitate. Steward m-a privit în tăcere, apoi a oftat și și-a plecat capul.

— O să cer să-ți aducă un război de țesut.

De data asta am zâmbit cu adevărat.

— Mulțumesc, Steward.

Și-a ridicat ceașca fără să mai spună nimic.

— Vai, ce-i asta? Yohan, chiar tu ai făcut-o?

Așa cum m-am așteptat, Zahara, cea care ne aducea de obicei mâncarea, era prima care a reacționat. Când era instalat războiul de țesut, l-a privit doar curioasă, crezând că încerc să-mi ocup timpul. Dar când a văzut tapiseria pe care am terminat-o în câteva zile, atitudinea ei s-a schimbat complet.

— Da. N-am mai lucrat de ceva vreme, așa că nu e prea reușită…

Am mormăit ruşinat, evitându-i privirea. Nu mă prefăceam modest. La început am încurcat firele, am făcut destule greșeli și m-am îndoit că voi reuși să termin ceva care să arate bine. Zahara însă părea de altă părere.

— Cum ai făcut-o? Yohan, ai învățat de mic? Cât ți-a luat? Chiar ai făcut-o tu?

A întors tapiseria pe toate părțile, iar eu n-am putut decât să dau din cap, fără să îndrăznesc s-o privesc.

— M-a învățat mama… Asta era doar de probă și are destule greșeli.

— Și ce vei face cu ea?

A întins tapiseria ca să mi-o dea înapoi, apoi a exclamat fericită:

— Dacă nu o păstrezi, dă-mi-o mie!

— Poftim?

Am clipit, surprins. Ea a continuat cu toată seriozitatea:

— Oricum nu o doreai, aşa e? Atunci o iau eu.

— Zahara… nu e chiar așa.

M-am bâlbâit, luat prin surprindere. Ea și-a strâns tapiseria la piept de parcă se temea că i-o voi lua. Până la urmă am convins-o să mi-o dea înapoi, promițându-i că îi voi face una cum cum se cuvine. Abia atunci expresia ei dezamăgită s-a luminat.

— Ar fi frumos dacă ai face două.

N-am putut decât să clatin din cap, amuzat de entuziasmul ei.

În seara aceea, la cină, i-am povestit lui Steward ce s-a întâmplat. A dat din cap, deloc surprins.

— Ți-am spus că lucrările lui Yohan sunt foarte valoroase.

— Mulțumesc că ai atâta încredere în mine, Steward.

Mi s-au încălzit obrajii la lauda lui. El a insistat serios:

— Nu spun lucruri pe care nu le cred. Știi asta, aşa e? Nu te laud doar pentru că țin la tine.

— Ba eu am auzit că tindem să-i vedem într-o lumină mai bună pe cei care ne sunt dragi.

Am spus-o sincer. Kamar mi-a spus cândva ceva asemănător. Poate că, dacă ar vedea o tapiserie făcută de mine, și-ar aminti ceva. În timp ce speranța aceea îmi trecea prin minte, Steward a vorbit din nou.

— E adevărat că țin foarte mult la tine, Yohan. Asta e tot ce e nevoie să știi.

— Și eu țin foarte mult la tine, Steward.

Am răspuns, iar el a râs și m-a necăjit:

— Mulțumesc. Deși tot după Kamar vin.

N-am avut ce să-i răspund. Steward a schimbat subiectul.

— Și Zahara ce a spus despre a le arăta și altora? Sper să te prezinte oamenilor de acolo.

— Da. Am aflat că și părinții ei lucrează la palat. Sunt aici de multă vreme, așa că probabil știu multe. Chiar sunt curios ce pot afla.

Vocea mi s-a însuflețit fără să-mi dau seama. Steward a zâmbit, înțelegând perfect, și a încuviințat.

— Sper să iasă ceva bun din asta, Yohan.

— Mulțumesc.

După cină, am strâns vasele. De obicei îmi petreceam seara jucându-mă cu Rikal înainte de culcare, dar de acum lucrurile aveau să se schimbe. Când m-a văzut îndreptându-mă spre războiul de țesut, Steward m-a întrebat surprins:

— Te apuci deja?

Am dat din cap.

— Da. Am multe de făcut. Cu cât am mai multe lucrări de arătat, cu atât mă va observa mai multă lume.

— Așa este.

Steward a rămas o clipă pe gânduri, apoi a propus:

— Ai spus că există o cameră specială pentru țesut, aşa e? Ce-ar fi să lucrezi acolo?

— Poftim?

Am deschis ochii larg, surprins.

— Pot? Dar asta înseamnă să ies din laborator.

Steward a dat din cap.

— N-ar trebui să fie o problemă dacă mergi doar de aici până la camera de lucru. Până acum m-am opus pentru că ar fi trebuit să umbli prin tot palatul. Nu știm cât va dura interdicția și nu e corect să te țin închis aici. Dimineața te conduc eu acolo, iar după-amiaza ne întoarcem împreună. De acord?

Propunerea lui m-a luat prin surprindere și n-am putut decât să-l privesc. Steward a zâmbit ștrengărește.

— Dacă lucrezi acolo, oamenii te vor observa mult mai repede decât dacă apari doar cu o lucrare terminată. Și vei auzi mai multe zvonuri. Ar trebui să te apuci de covoare. Durează ani întregi până sunt gata, așa că îți cumperi timp.

Nu mi-am găsit imediat cuvintele.

— Mulțumesc, Steward.

Nu era suficient ca să-i arăt cât de recunoscător îi eram, așa că am adăugat sincer:

— Ești un geniu.

— Oho!

Steward s-a luminat la față.

— Asta e replica mea preferată, Yohan. Îmi place să mi se spună că sunt un geniu.

N-am putut să nu râd.