— Alteța Sa, prințul moștenitor, va lua masa.

La anunțul lui Steward, toți bărbații care stăteau jos s-au ridicat deodată. Sprijinit de el, m-am ridicat și eu cu grijă. Locul meu era cel mai îndepărtat de capătul de onoare al mesei, așa că abia puteam să-l zăresc pe Kamar. Mi-am întins gâtul, încercând să văd printre bărbații din fața mea, când am simțit un alt miros dulce. În clipa în care l-am recunoscut ca fiind al lui Kamar, m-am liniștit pentru o clipă, dar cuvintele lui Steward mi-au revenit imediat în minte.

“Este logodit încă din copilărie cu o femeie foarte elegantă și frumoasă.”

Liniștea aceea scurtă a dispărut. Am clipit, încercând să-mi opresc gândurile, însă mirosul lui a adus amintirile înapoi, una după alta.

“Nu pleca.”

Așa mi-a șoptit Kamar.

“Voi rămâne lângă tine. Nu te voi părăsi niciodată. Pentru că pe tine te iubesc.”

Buzele lui peste ale mele, brațele puternice care mă trăgeau aproape, ochii violet care mă priveau… totul mi-a revenit atât de limpede. Mi s-au umplut ochii de lacrimi și am tras adânc aer în piept.

“Murim împreună.”

Prințul moștenitor și-a făcut apariția, însoțit de parfumul dulce și copleșitor al feromonilor săi.

— Yohan, apleacă-te repede.

Steward și-a pus o mână pe capul meu și m-a ajutat să mă aplec. Încă tulburat, i-am urmat gestul și am încercat să privesc în jur pe sub gene. Toți ceilalți erau aplecaţi în semn de respect față de prințul moștenitor.

Prințul s-a îndreptat spre locul de onoare și s-a așezat. Însoțitorii lui s-au grăbit să-i aranjeze veșmintele. În sală s-a făcut liniște. Îmi doream să-l pot privi fără rețineri, dar nu reușeam decât să-i urmăresc mișcările pe furiș. La scurt timp după ce s-a așezat, vederea mi s-a încețoșat din nou. Dorul mă apăsa tocmai când, în sfârșit, i-am auzit vocea.

— Luați loc.

Abia atunci ceilalți și-au îndreptat spatele și s-au așezat. Steward m-a ajutat repede să iau loc și mi-a pus o pernă la spate ca să stau cât mai comod.

— Nu te forța, mi-a șoptit.

– Dacă începi să te simți rău, spune-mi imediat. După ce te-ai prezentat aici, poți pleca înainte de sfârșit dacă este nevoie.

N-am reușit decât să-i zâmbesc puțin. Steward s-a încruntat, neînțelegând prea bine reacția mea.

— Și eu cum să-mi dau seama ce simți dacă nici măcar nu-ți văd ochii? În fine…

M-a bătut ușor pe mână, încurajator, apoi și-a îndreptat privirea spre prinț. Am făcut același lucru și, în sfârșit, am reușit să-i văd chipul.

— Îl vezi bine, Yohan? m-a întrebat Steward încet.

I-am răspuns cu voce joasă:

— Abia îi disting silueta.

— Vederea ta e mai slabă decât credeam, Yohan.

— Aşa e, am mormăit.

Vederea mi s-a înrăutățit, iar tot ce se estompa în fața mea nu era din cauza lacrimilor. Mi-am frecat ochii și am clipit de câteva ori, încercând să focalizez, când i-am auzit vocea cunoscută.

— Mulți oameni cer să fie primiți de mine. De aceea am organizat această masă. Dacă aveți ceva de spus, vorbiți liber.

În ciuda invitației, nimeni n-a spus nimic. Oamenii se priveau între ei, iar servitorii au început să aducă felurile de mâncare în șiruri ordonate.

Toată vesela era din argint. În vasul mare din centru se aflau fructe proaspete și mai multe preparate din oaie, aranjate cu grijă, iar în fața fiecăruia erau așezate mai întâi supă și salată.

— E destul de incomod, aşa e? a șoptit Steward.

Nu doar niqābul îngreuna mâncatul; și poziția era incomodă. Și-a mișcat picioarele lungi, încercând să-și găsească locul, și a mormăit ceva pentru sine. Era evident că nu eram singurii care se simțeau stingheri. Doar prințul moștenitor părea complet în largul lui. Era prea departe ca să-i disting expresia, dar felul în care stătea spunea destule. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, Steward a mormăit din nou:

— Există mese și scaune normale. Asta parcă e o probă de rezistență, nu o cină.

Chiar atunci s-a auzit vocea prințului moștenitor.

— Dacă nimeni nu are nimic de spus, voi presupune că nu aveți nicio cerere pentru mine. Sunteți de acord?

Tonul lui era sec și ușor ironic. Mi-am întors capul, hotărât să-i văd din nou fața, dar, oricât m-am străduit să focalizez, expresia lui a rămas neclară. Am renunțat și mi-am coborât privirea, deși gândurile nu-mi dădeau pace. L-am mai auzit vreodată pe Kamar vorbind așa? O amintire mi-a revenit brusc în minte.

“Chiar crezi asta?”

“Ce ridicol.”

Amintindu-mi expresia și tonul lui de atunci, inima mi-a tresărit.

“Atunci aș putea afla sigur.”

— Alteță.

O voce necunoscută a întrerupt liniștea. Un bărbat corpolent, așezat aproape de prinț, a vorbit cu o voce groasă, pe măsura înfățișării sale.

— Singura mea dorință este prosperitatea veșnică a regatului și siguranța familiei regale. Fie ca Allah să reverse binecuvântări nesfârșite asupra Al’Ardului și asupra reprezentantului Său! Mă rog în fiecare zi pentru Casa Regală, dar am o mică rugăminte, dacă îmi permiteți…

A lăsat fraza să se întrerupă într-un ton măgulitor. Prințul i-a răspuns scurt:

— Ai permisiunea.

Răspunsul era scurt și lipsit de căldură, dar bărbatul a continuat și mai lingușitor.

— Sunt profund onorat. Prin bunăvoința Alteței Voastre, fie ca binecuvântările asupra prințului moștenitor să ajungă pretutindeni…

A mai continuat o vreme cu laudele înainte să ajungă, în sfârșit, la ceea ce îl interesa: dezvoltarea unor noi proprietăți, clădiri, înălțimi și alte asemenea detalii. N-am înțeles mare lucru, doar că prințul i-a acordat permisiunea, iar bărbatul se pleca până cu fruntea la podea și îi mulțumea iar și iar.

Cererile au continuat una după alta. La început mi-era greu să mănânc cu niqābul, dar treptat m-am obișnuit. Am luat câteva linguri din supa care s-a răcit deja și, de fiecare dată când vederea mi se limpezea, încercam să-l privesc pe prinț. Cu cât insistam însă, cu atât imaginea se încețoșa mai tare, așa că până la urmă am renunțat.

— Yohan, ai grijă să nu inspiri prea mult din feromonii lui, m-a avertizat Steward când m-a văzut trăgând aer în piept. Ai luat inhibitorul, dar tot te pot afecta.

Prins asupra faptului, am mormăit doar:

— Bine.

“De ce era nevoie să fiu Omega?”

Vederea mi s-a încețoșat din nou, de data asta din tristețe. Dacă eram Beta, măcar i-aș fi putut simți mirosul fără grija asta.

— Termină întâi de mâncat, m-a îndemnat Steward cu blândețe.

– După aceea vedem când e mai potrivit să plecăm.

Mi-a recomandat puiul și pilaful condimentat care erau aduse. Atmosfera era puţin neplăcută, dar suportabilă, iar cina părea că avea să se încheie fără alte probleme. Steward a mâncat două porții de kofta* și a așteptat să termin și eu. Când a văzut că lăsasem aproape jumătate din mâncare, s-a încruntat.

— Yohan, voiam să-ți spun de ceva timp: mănânci prea puțin. Sănătatea ta are de suferit.

A oftat încet. După plecarea lui Kamar, am avut multe zile în care abia am reușit să mănânc și nici munca nu a mers bine. Ajutorul lui Steward m-a pus din nou pe picioare, însă vederea tot mai slabă mă încetinea la războiul de țesut. Mâncatul prea puțin devenise aproape o obișnuință, iar lui Steward nu i-a plăcut niciodată starea în care am ajuns. Acum mă privea din nou nemulțumit.

— Cât timp ești la palat, încearcă să mănânci cum trebuie. Vederea ta se înrăutățește și pentru că nu te hrănești suficient. Mâncarea de aici este bună, așa că profită măcar de asta.

A adăugat că avea să se ocupe el de starea mea, apoi și-a întors capul, semn că voia să ne retragem. Înainte să mă ridic împreună cu el, m-am aplecat discret înainte, dorind să-l mai privesc puțin pe prinț.

Pentru o clipă am avut impresia că privirile ni s-au întâlnit. Am tresărit, dar mi-am spus imediat că era imposibil; nici măcar nu-i vedeam suficient de bine chipul. Chiar atunci, o altă voce s-a auzit.

— Alteță, se pare că Steward se pregătește să se ridice.

Era Zakriya, așezat cel mai aproape de prinț. Sala a amuțit. Steward, care tocmai ridicase o mână ca să cheme un servitor, a rămas nemișcat. Într-o clipă, toate privirile s-au îndreptat spre noi.

 

– // –

*Kofta este o familie de preparate cu chiftele și chiftele care se găsesc în bucătăriile din Asia de Sud , Asia Centrală , Balcani , Orientul Mijlociu