— Te-ai mai liniștit puțin?

După ce a pus ultimul pansament, Steward și-a retras mâna și m-a întrebat. Încă mă durea pieptul când respiram, dar nu doream să-l îngrijorez. Am tras ușor aer pe nas și am încercat să zâmbesc.

— Da, mulțumesc, Steward. Mă simt puțin mai bine.

M-a ciupit ușor de nas, apoi și-a luat trusa medicală și s-a ridicat.

— De acum înainte, încearcă să gândești înainte să te arunci cu mintea înainte. Era cât pe ce să ți se întâmple ceva foarte grav.

— Da… îmi pare rău, Steward. Ți-am creat probleme.

A clătinat din cap.

— Sunt străin, așa că în cel mai rău caz m-ar ține câteva zile. În plus, prințul moștenitor are nevoie de mine…

Mi-am amintit că a spus că a venit să studieze particularitățile fiziologice ale familiei regale. Cercetarea lui avea legătură cu Alfa Extrem? Când l-am întrebat, a dat din cap.

— Există foarte puține cercetări despre Alfa Extrem. Cum ți-am mai spus, de obicei sunt oameni cu avere și putere, iar nimeni nu se oferă de bunăvoie drept subiect de studiu. Din cauza asta, mare parte din cercetare rămâne teoretică, iar când e nevoie să fie testat un medicament sau un tratament, cercetătorul ajunge uneori să le încerce pe el însuși. Măcar așa obții niște date utile.

Am ezitat înainte să întreb:

— Asta înseamnă că e ceva în neregulă cu Kamar?

— Este prințul moștenitor Asgail, Yohan.

M-a corectat și a continuat.

— Nu avem nicio dovadă că numele lui este Kamar. Așa că, deocamdată, nu-i mai spune așa. Este prințul moștenitor Asgail.

A accentuat încă o dată lucrul acesta, apoi și-a îndulcit tonul.

— Înțeleg ce simți, dar încearcă să privești lucrurile cu puțină distanță.

— Ai dreptate… Îmi pare rău.

Am auzit cum oftează deasupra capului meu plecat.

— Iar îți ceri scuze. Nu trebuie să-ți pleci capul pentru orice lucru mărunt. Spune doar că ai înțeles.

— Eu…

Eram pe punctul să-mi cer din nou scuze când privirile s-au întâlnit. M-am oprit și am spus în schimb:

— Am înțeles.

— Bine.

A dat din cap, apoi și-a bătut palmele, ca și cum voia să revină la muncă.

— Eu încep cercetarea. Tu poți să stai cu Rikal sau să faci ce vrei. Dacă ți se face foame, spune-mi și îți aduc ceva.

— Hm… Steward.

L-am strigat când s-a întors să plece. S-a uitat înapoi.

— Pot să te ajut cu ceva? Până la urmă sunt aici ca asistentul tău. Ar fi ciudat să stau degeaba…

S-a oprit, apoi a dat din cap de parcă abia atunci şi-a amintit.

— Așa e. Ar arăta cam ciudat dacă ar vedea cineva că nu faci nimic.

Eu doream să spun că mă deranja să pretind că eram asistentul lui fără să-l ajut, dar el se gândea mai degrabă la ce s-ar întâmpla dacă eram prins stând degeaba. N-am vrut să-i resping grija, așa că am mormăit:

— Ai dreptate.

A pocnit din degete, s-a uitat prin încăpere, apoi și-a întors iar privirea spre mine.

— Bine. Ia asta.

— Ce este?

Am întins mâna, iar el a scos o pastilă din flacon și mi-a pus-o hotărât în palmă.

— Nu lua niciodată ceva fără să întrebi mai întâi. Știi ce este?

Eu nu mă îndoiam de el, dar Steward voia să-mi intre bine în cap să nu am încredere oarbă în nimeni.

— Sunt destui oameni care profită de încrederea altora. Nu te încrede în nimeni fără să gândești.

După avertisment, pastila a rămas în palma mea. Am dat din cap și am dus-o la gură. Steward mi-a întins un pahar cu apă, oftând.

— Tocmai ai spus că ai înțeles… Bine. Acum vino cu mine.

L-am urmat, iar el a deschis o ușă încastrată în perete. În încăperea mică se aflau un pat, un scaun pliant și o masă. M-am uitat nedumerit la el, iar Steward a spus indiferent:

— Aici dorm eu. O să cer mai târziu o cameră și pentru tine. Până atunci, folosește-o pe asta.

— Dar nu mi-e somn deloc.

— O să-ți fie. Tocmai ai luat un somnifer.

Am rămas cu gura întredeschisă, iar el a zâmbit.

— Nu ți-am spus să întrebi înainte să iei ceva?

Am ezitat, iar el a continuat de parcă nu s-a întâmplat nimic.

— Ești încă rănit. Mai întâi te odihnești. Mă ajuți după ce te refaci, ai înțeles? De fapt… lasă.

Apoi a adăugat pe un ton dur:

— Dacă te pun la muncă în starea asta, încalc legislația muncii. Sunt american, deci trebuie să respect legea.

Am râs de scuza lui, recunoscător că încerca să mă determine să mă odihnesc. Când m-am mișcat, mi-a scăpat un mic sunet de durere, iar el a oftat.

— Vezi? Încă ai răni la gură, fața e lovită și până și respirația pare să te doară. Din fericire te poți mișca, deci probabil n-ai nimic rupt, dar o să te doară tot trupul o vreme. Dormi acum. Mâine te verific din nou. Întinde-te, m-a îndemnat, trăgându-mă ușor de mână.

După ce m-am așezat în pat, mi-a tras pătura până sub bărbie. Salteaua era atât de moale și comodă, încât aproape nu-mi venea să cred. Pe jumătate adormit, am mormăit:

— Patul ăsta e minunat…

A dat din cap.

— E făcut dintr-un material nou dezvoltat de NASA. Parcă stai pe un nor.

Vocea lui s-a îndepărtat treptat, ca un cântec de leagăn, și am adormit.

— Ah…

M-am trezit cu un geamăt. Fiecare acces de tuse îmi zguduia pieptul, iar trupul mă durea când încercam să mă mișc. Am deschis cu greu ochii și chipul lui Steward a apărut în vederea mea încă încețoșată.

— Te simţi bine, Yohan? Te-am auzit gemând.

M-a privit atent, apoi mi-a întâlnit ochii.

— Pari să ai dureri destul de mari. Ți-am adus calmante. Ia unul.

— Mulțumesc…

Am reușit să-i mulțumesc și am înghițit medicamentul cu apă. Steward m-a privit în tăcere, apoi a spus:

— Mă îngrijorează coastele. Am adus un scaun rulant și un aparat cu raze X. Hai să facem câteva imagini.

M-a ajutat în scaunul rulant și am ieșit pe coridor, unde se auzea muzică, iar oamenii se grăbeau în toate direcțiile.

— Se apropie ora cinei.

A spus-o chiar când am simțit în aer un miros dulce, foarte slab. Steward a observat și el.

— Se pare că în seara asta iau masa împreună mai mulți membri ai familiei regale. Nu se întâmplă prea des.

În clipa aceea, un slujitor care trecea pe lângă noi l-a recunoscut pe Steward.

— Doctore, ce vă aduce pe aici? Cine este?

Obișnuit deja cu întrebarea, Steward a răspuns aproape mecanic:

— Este asistentul care a venit cu mine. Yohan.

— Înțeleg. Va participa și el la cina de azi?

Întrebarea imprevizibilă l-a determinat pe Steward să se uite spre mine.

— Nu, nici eu nu voi participa. Nu mă simt în largul meu în mijlocul atâtor nobili.

— Ce păcat. Să vi se aducă cina în camere, ca de obicei?

— Da, două porții azi, te rog. Și ceva ce poate mânca o pisică. Asistentul meu a adus un motan.

M-am întrebat dacă nu cerea prea mult, dar slujitorul a zâmbit.

— Desigur. Piept de pui ar fi potrivit?

M-am uitat spre el și am răspuns:

— Da, mulțumesc.

— Atunci voi pregăti două porții și ceva pentru motan. Este bine?

Era mai mult decât suficient. I-am mulțumit din nou. A făcut o plecăciune și a plecat. După ce s-a îndepărtat, m-am întors spre Steward.

— Pot să rămân singur aici. Du-te tu la cină.

Dacă a venit să cerceteze particularitățile fiziologice ale familiei regale, i-ar fi prins bine să stea de vorbă cu ei. Dar Steward a clătinat din cap.

— Nu sunt aici doar pentru o singură zi… și, oricum, prefer să stau singur.

Văzând că nu-l interesa, n-am mai insistat. După ce a făcut radiografiile, a spus:

— Din fericire, nu ai nimic rupt, dar sunt câteva fisuri fine. O să te doară o vreme. Coastele se vindecă singure; ai grijă și nu te forța.

— Mulțumesc.

Deși puteam să merg, Steward a insistat să rămân în scaunul rulant.

— Ar fi ridicol să împing scaunul gol pe coridor. Stai acolo.

Avea logică, așa că am ascultat. Când ne-am întors pe același drum, ne-am întâlnit din nou cu slujitorul.

— Doctore.

A zâmbit puțin stingherit.

— Mă bucur că v-am găsit. Am fost trimis să vă chem.

— Pe mine? De ce?

A întrebat Steward, iar slujitorul i-a răspuns imediat:

— Alteța Sa, prințul moștenitor, v-a invitat personal la cină. Trebuie să participați. Și să-l aduceți și pe asistentul dumneavoastră.

Inima mi-a tresărit, iar vocea surprinsă a lui Steward s-a auzit imediat:

— Și Yohan? De ce?

— Nu știu sigur. Poate că, fiind asistentul dumneavoastră, Alteța Sa dorește să-i fie prezentat.

— Serios…

Părea nedumerit, dar slujitorul a rămas hotărât.

— Este ordinul prințului moștenitor. Vă rog să participați. În laborator au fost pregătite haine pentru amândoi.

Deși tonul lui era hotărât, ne-a zâmbit politicos înainte să plece. Steward a înjurat încet printre dinți.

— Puștiul ăsta afurisit… crede că dacă dă un ordin s-a rezolvat totul? Yohan trebuie să se odihnească și habar n-are de ce ai ajuns în starea asta…

M-am uitat la el cu vinovăție.

— Mă simt bine, Steward. Calmantele țin durerea sub control.

— Mă ocup eu. Tu rămâi în cameră.

A spus-o hotărât, dar eu am clătinat repede din cap.

— Chiar mă simt bine. Și… vreau să-l mai văd și eu pe prințul Asgail.

Am adăugat încet. Steward a oftat adânc. Am străbătut în tăcere coridorul lung, în timp ce ora cinei la care ne-a chemat prințul moștenitor se apropia tot mai mult.