Pentru câteva clipe am rămas amețit.

Dacă în cameră nu ar mai fi plutit încă mirosul feromonilor lui Asgail, poate că aș fi crezut că totul era doar un vis. Am clipit și m-am încruntat la propria mea reflecție în timp ce mi-am atins obrazul. Sub degete am simțit umezeala lipicioasă a spermei aproape uscate, amestecată cu urme întărite. Senzația străină m-a determinat să-mi revin pe deplin, iar în clipa următoare obrajii mi-au luat foc de rușine.

“Ce am făcut?”

Nu-mi venea să cred cât de lipsit de rușine m-am purtat. Asgail nici măcar nu mi-a cerut să mă expun în felul acela, iar eu am făcut-o de bunăvoie.

M-a cuprins dorința de a fugi de propria mea rușine. Mi-am acoperit chipul cu ambele mâini și mi-am înăbușit un strigăt.

Și totuși, chiar în timp ce trupul îmi ardea de ruşine, un gând plin de mândrie mi-a șoptit în minte:

“Asgail s-a excitat din cauza mea…”

Urmele lui, atât de reale pe pielea mea, erau dovada. Niciunul dintre noi nu era cu mintea limpede. Iar când mi-a spus să-l aștept în patul lui, a vorbit serios.

Am clipit în spatele palmelor, apoi le-am lăsat să cadă. Camera goală mi-a reapărut în fața ochilor.

Neliniștea încă îmi strângea inima, dar un alt gând s-a impus: era nevoie să-i respect ordinul. Nu știam dacă era speranță sau doar o justificare pe care mi-o găseam singur, însă m-am ridicat încet în picioare — și abia atunci mi-am amintit în ce stare eram.

Hainele îmi erau răvășite, iar pe trup aveam încă urme de spermă și mirosul puternic al feromonilor.

Dacă m-ar fi văzut cineva, ar fi putut începe să șușotească despre Prințul Moștenitor care s-a lăsat pradă unui Omega desfrânat. Numai gândul că asemenea zvonuri ar putea ajunge la Asgail m-a determinat să intru în panică și m-am așezat din nou pe pat.

Înainte să-mi aranjez hainele, am luat un șervet de pe tava cu mâncare și am adus ligheanul cu apă. Am înmuiat bine pânza, apoi mi-am curățat fața. Mi-am scuturat părul și am șters cu grijă orice urmă vizibilă. Nu aveam o oglindă, dar am făcut tot ce am putut.

La final, mi-am verificat trupul și am spălat orice urmă lipicioasă care a mai rămas. La jumătatea mişcărilor am mai mâncat și o bucată de pâine. Se răcise și nu mai era proaspătă, dar tot era gustoasă.

Când am terminat, am deschis ușa cu grijă.

Servitorii de pe coridor și-au întors privirile spre mine și au încercat să vadă peste umărul meu în cameră. Ruşinat, am mormăit:

— Vă mulțumesc pentru masă. Era delicioasă…

Desigur, m-au ignorat de parcă nici n-aș fi existat.

M-am grăbit să plec pe coridor. Afară s-a lăsat deja întunericul. Atunci mi-am amintit de Prințesa Najima. Asgail a spus că avea s-o anunțe, dar poate era nevoie să merg eu însumi să-mi cer scuze?

Nu. Era prea târziu. Nu știam cât era ceasul, iar să merg la ea la ora aceea era nepoliticos.

“O s-o salut mâine.”

După ce m-am hotărât, am mers mai departe cu un pas imprevizibil de rapid. O urmă de entuziasm îmi tresărea în piept, dar m-am străduit să merg liniștit. Aerul care trecea printre coloanele rotunjite era proaspăt și purta miros de flori, iar pașii mei parcă abia atingeau podeaua.

Până atunci, simpla lui prezență mă determina să tremur de frică. Acum însă nu mai simțeam nimic din toate astea.

“Oare… încep să-mi revină amintirile?”

Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că urma să-mi spargă pieptul.

Chiar și o singură amintire… ceva despre Kamar și despre cât de mult ne-am iubit… m-ar fi determinat să fiu atât de fericit, încât simțeam că inima nu mi-ar fi putut suporta bucuria.

M-am oprit în fața ușii Prințului Moștenitor și am înghițit în sec. Mi-am împreunat mâinile, am tras aer adânc în piept, apoi m-am adresat gărzilor care stăteau acolo.

— I…iertați-mă… Alteța Sa mi-a poruncit să-l aștept în camera lui…

Vocea îmi tremura de emoție și îmi trăda entuziasmul. Gărzile m-au privit neîncrezătoare, de parcă tocmai au auzit ceva absurd.

Inima mi s-a strâns.

“Dacă mi-am imaginat totul?”

Neliniștea m-a cuprins din nou. Cu numai câteva clipe înainte eram plin de speranță, iar acum mă simțeam complet dezumflat. Am rămas acolo stingherit, până când una dintre gărzi a vorbit.

— Mă duc să verific. Așteaptă aici.

Părea enervat de faptul că era deranjat. Înainte să plece, s-a întors și m-a avertizat:

— Dacă minți că te-a chemat Alteța Sa, vei fi pedepsit aspru. Ai înțeles?

— D…da…

Am răspuns bâlbâit. Garda mi-a mai aruncat o privire suspicioasă, apoi a pornit pe coridor.

Am rămas cu celălalt bărbat, privind în jos și frământându-mi mâinile. Am simțit că cineva mă privește și mi-am ridicat ochii. Garda care a rămas îmi cerceta trupul fără nicio ruşine.

M-am mișcat neliniștit, dar el a continuat să mă privească, de parcă ar fi vrut să pună mâna pe mine.

Un fior de dezgust m-a străbătut.

“Nu-mi place deloc…”

Poate doar mi-am imaginat. Am riscat să mă uit din nou.

Se uita la fesele mele.

“Oare să mă ascund după una dintre coloane până se întoarce cealaltă gardă?”

Am măsurat din ochi distanța, dar înainte să apuc să mă mișc am simțit o atingere ușoară pe șold.

Am înghițit în sec și m-am întors.

Garda era mult prea aproape de mine. Ochii lui înguști s-au strâns și mai mult când mi-a văzut surprinderea.

— Stai cu spatele la perete.

— Po…poftim?!

Întrebarea mi-a scăpat fără să vreau, iar el a zâmbit.

— Înainte să te las să intri la Alteța Sa, trebuie să te verific. Să mă asigur că nu ascunzi arme prin haine, că ești curat… lucruri de genul ăsta.

Nu mi-am amintit să se fi întâmplat așa ceva înainte. Am clipit nedumerit.

— Acum?

— Desigur. Au existat tentative de otrăvire împotriva Alteței Sale.

Explicația suna absurd, dar, într-un fel, avea o anumită logică. Era de înțeles să existe măsuri de precauție în jurul unui prinț. Totuși, aici și acum, atât de brusc…

Am făcut instinctiv un pas înapoi.

— P…poate când se întoarce cineva… mă poate verifica atunci?

Privirea lui s-a întunecat.

— Ascunzi ceva? Dacă nu, de ce refuzi? Treci înapoi! Cu fața la perete. Acum!

M-a împins atât de tare de umăr, încât aproape am căzut. M-am dezechilibrat, apoi m-am întors și m-am lipit de perete. I-am simțit din nou privirea alunecând peste mine și m-am încordat, fără să știu ce avea să facă.

În clipa următoare mi-a prins fesele.

Am tresărit violent și mi-a scăpat un strigăt.

El mi-a ignorat reacția și și-a lăsat mâinile acolo, pipăindu-mă fără nicio reținere.

— Nu e suficient. Dă-ți pantalonii jos.

— Po…poftim?!

Am fost gata să mă întorc și să protestez, dar a urlat:

— Jos! Acum!

Îngrozit că avea să devină și mai violent, am dus mâinile care tremurau la betelia pantalonilor. Degetele nu mă ascultau, iar el a izbucnit din nou:

— Mai repede, prostule!

— Îmi pare rău…

Mi-am cerut iertare și, în cele din urmă, am desfăcut nasturele și fermoarul. Pantalonii mi-au coborât până la jumătatea coapselor, iar înainte să pot reacționa mi-a tras și lenjeria în jos.

De data asta n-am mai reușit nici măcar să țip. Mi-am dus mâna la gură și am închis ochii, copleșit de rușine.

I-am simțit respirația aproape de pielea mea goală, apoi i-am auzit șoapta.

— Ai niște picioare frumoase.

Mâna i s-a strecurat între coapse. Am încremenit, fără aer. Fără să-i pese de spaima mea, și-a plimbat palma aspră pe interiorul coapselor. Trupul îmi tremura de frică.

— Voi, Omega, vă prefaceți mereu că nu știți nimic. Uite, încă mai sunt urme aici, aşa e? Trebuie să-ți placă atât de mult, încât nu poți trăi fără asta. Nici măcar nu s-au uscat. Cine a fost? Spune adevărul sau o să te bat zdravăn.

Părea încântat că a găsit un loc pe care nu am reușit să-l curăț bine.

Numai amenințarea cu bătaia m-a paralizat. Mintea mi s-a golit, iar gura mi s-a uscat. Era nevoie să spun ceva.

Tocmai mi-am desfăcut buzele ca să rostesc numele Prințului Moștenitor, când o voce rece a tăiat ironia gărzii.

— Eu eram. Doar dacă Omega acesta n-a mai zăbovit cu altcineva între timp.

Am deschis ochii brusc.

Nu mai exista nicio îndoială asupra celui care a vorbit. M-am întors fără să mai ezit și l-am văzut stând acolo — exact pe bărbatul pe care îl așteptasem.

Asgail.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.