— Da?

N-am putut să mă abțin și am repetat întrebarea cu voce tare. Mi-am acoperit repede gura cu ambele mâini, dar era prea târziu. Inima îmi bătea nebunește, iar tot trupul îmi tremura. Cu ochii larg deschiși, l-am privit pe Prințul Moștenitor, care s-a încruntat și mă fixa. În clipa aceea, mi-am lăsat mâinile în jos, m-am plecat până la podea și m-am retras în genunchi.

— Îmi… îmi pare rău. Am greșit… vă rog, iertați-mă.

Vocea îmi tremura la fel de tare ca trupul. Tăcerea s-a prelungit între noi, iar Asgail nu a spus nimic, continuând să mă studieze. Gura mi s-a uscat de tot și nu puteam decât să rămân acolo, tremurând.

A tăcut multă vreme. Privirea lui, însă, era limpede și pătrunzătoare. Tăcerea neplăcută a continuat. În cele din urmă, Asgail a deschis gura, iar eu aproape am sărit de spaimă.

— Hei!

Mi-am mușcat buza, înăbușind sunetul speriat care mi-a scăpat. Am strâns ochii și am auzit vocea indiferentă a lui Asgail, la fel ca întotdeauna.

— Ești surd sau pur și simplu nu înțelegi?

L-am privit fără să mă pot mișca, iar el a continuat, la fel de rece.

— Ți-am spus să mănânci, nu să-ți ceri iertare. Chiar nu poți înțelege?

Tonul îi suna aproape obosit. Am ezitat, apoi mi-am ridicat cu grijă privirea. Ochii s-au întâlnit imediat, iar eu am înțepenit și mai tare. Asgail a continuat rece:

— Nu mă determina să repet. Mă enervează.

La auzul ultimelor cuvinte, mintea mi s-a golit. Am bâlbâit un da, abia auzit. Tot nu am reușit să mă ridic, cu atât mai puțin să întorc capul; am rămas lipit de podea, neștiind ce să fac. Mi-era frică, dar știam că trebuia să spun ceva. Am înghițit în sec și, în cele din urmă, am căpătat curaj.

— Alteță… eu… vă rog să mă iertați, dar Prințesa mi-a spus… m-a rugat să iau prânzul cu ea.

Am rostit cuvintele printre bâlbâieli, nesigur dacă am reușit să mă fac înțeles. Dar simțeam că trebuia să-i explic că am stabilit deja să iau masa cu Najima, ca să nu-și facă griji sau să creadă că am mințit.

Mi-am adunat curajul și eram gata să mai spun ceva, când Prințul Moștenitor a vorbit brusc.

— Nu ar trebui s-o anunți pe Najima?

Vocea lui era mai joasă decât de obicei. Tocmai am deschis gura să-i spun că urma să merg s-o anunț, când un curent rece a trecut prin cameră. Am tresărit și am rămas nemișcat. În clipa următoare, am simțit că Asgail s-a ridicat. Mi-am strâns iar ochii, iar el a trecut pe lângă mine.

Am îndrăznit să deschid un ochi, dar nu și să mă uit direct la el. I-am ascultat pașii măsurați îndepărtându-se, până când nu s-au mai auzit. Apoi am auzit ușa deschizându-se și vocea lui din nou.

— Am înțeles. Mănâncă.

Ușa s-a închis, iar încăperea s-a cufundat dintr-odată în liniște.

“Poftim?”

Am rămas acolo, nedumerit. Oricât am așteptat, nu s-a întors. Trupul a început să-mi înțepenească de la poziția aceea, așa că, în cele din urmă, mi-am adunat puterea și mi-am ridicat capul.

Desigur, în salonul de primire nu mai era nimeni în afară de mine. În fața mea se întindeau feluri de mâncare pe care nu le cunoșteam, iar prin ferestre intra o adiere răcoroasă. Liniștea era ceva imprevizibil de plăcut.

Am înghițit în sec. Abia atunci am observat cu adevărat mâncarea. Fiecare vas era acoperit, dar aromele pluteau prin toată încăperea. Am ridicat cu grijă capacul celui mai apropiat.

Uau…

Aproape că am amețit la vederea mielului rumenit și crocant, aranjat impecabil. Alături se aflau o supă aburindă, salată proaspătă, pâine moale și o tocăniță consistentă — o varietate uluitoare. Am ridicat încă nişte capace, apoi mi-am dus o mână la piept. Stomacul mă durea și parcă mi se strânsese, iar eu m-am încruntat fără să vreau înainte să întorc capul.

Ușa a rămas bine închisă, fără niciun semn că s-ar deschide. După o clipă, m-am întors la ospăț. Mi-am cufundat mâna în bolul cu apă pregătit pentru asta și am clătit-o, am șoptit o rugăciune scurtă, apoi am mai aruncat o privire în jur. În cele din urmă, am luat cu grijă o lingură din supa aburindă. Când zeama caldă mi-a umplut gura, un fior puternic mi-a străbătut trupul.

Era delicioasă.

Chiar dorea Prințul Moștenitor să mănânc toate astea? Nu-i înțelegeam intenția, dar, pe măsură ce așteptam, foamea m-a învins. Până la urmă, Asgail mi-a poruncit de câteva ori să mănânc. Nu puteam refuza. Am rupt o bucată de pâine și am înmuiat-o în supă, fără să-mi pot opri zâmbetul. Am băut supa cu poftă, apoi am mâncat două bucăți de pâine, câteva felii de miel, puțină salată și câteva linguri de tocăniță. Am gustat și din orezul cu pui, precum și din câteva preparate din carne pe care nu le cunoșteam. Era prima dată când mâncam un ospăț atât de variat. Alături erau ceai fierbinte și mai multe sucuri de fructe, așa că am gustat câte puțin din fiecare.

Ah…

Abia după ce m-am săturat am oftat mulțumit și am clipit de câteva ori. Deși am mâncat mult, mâncarea din fața mea abia dacă s-a împuținat — era mult prea multă de la bun început. M-a cuprins neliniștea. Oare chiar se aștepta să termin tot? Poate era doar o amenințare, dar cu Asgail nu puteam prevedea nimic. Dacă a vorbit serios?

După nişte clipe de gândire, am găsit o soluție: puteam să mai mănânc la cină și apoi din nou mâine.

Părea rezonabil. Am dat din cap mulțumit și m-am înveselit.

Totuși, Prințul Moștenitor nu dădea niciun semn că s-ar întoarce. Purta un costum; poate primea oaspeți străini. M-am rezemat de o pernă mare și m-am așezat mai comod.

Oare i-a spus lui Najima? Ar trebui să merg să verific?

Dar nu știam când s-ar putea întoarce.

Neputând să mă hotărăsc, am rămas acolo în timp ce minutele treceau. Aerul răcoros continua să intre în cameră, iar liniștea mă moleșea tot mai mult. Fără să-mi dau seama, somnul m-a cuprins și am adormit.

Un fior rece m-a determinat să mă trezesc tremurând. Aerul răcoros îmi pătrundea în oase, iar eu m-am mișcat instinctiv în căutarea căldurii. Ceva cald mi-a atins obrazul; mi-am lăsat capul acolo și, înainte să-mi dau seama, eram cuprins în brațele cuiva.

“Era cald…”

Trupul lui, care aproape mă acoperea cu totul, a alungat încet frigul ce mi s-a strecurat în oase cu puțin timp înainte. Am răsuflat ușurat și m-am lipit mai mult de el. Mâna mi-a alunecat și a atins ceva tare și neregulat. Ce era? Palma mi s-a mișcat instinctiv, urmărind relieful ferm de sub ea.

Mi-am strâns brațele în jurul lui, iar el s-a oprit o clipă. În joacă, l-am strâns și mai tare. Deși era masiv, brațele mele nu reușeau să-l cuprindă nici pe jumătate, dar mi-am frecat obrazul de el fără nicio reținere. Mi s-a părut că aud o bătaie surdă. Mi-am lipit urechea mai bine și am înțeles că era inima lui, bătând repede. Ritmul acela îmi pulsa în ureche, straniu, dar liniștitor.

Am oftat ușor și l-am ținut strâns. După o clipă de ezitare, și-a trecut brațul în jurul meu și m-a îmbrățișat la rândul lui — apoi m-a strâns imprevizibil de tare. M-am încruntat din cauza presiunii bruște.

— Mă doare, Kamar.

Am șoptit, frecându-mi obrazul de el. Un parfum dulce mi-a ajuns la nas și somnolența a început să se risipească.

“Poftim?”

Mintea mi s-a limpezit dintr-odată. Mi-am dat seama că stăteam sprijinit de pieptul solid al cuiva, îi simțeam feromonii și îi auzeam bătăile inimii. Iar cel mai important lucru era…

“Kamar nu era aici.”

Simțurile mi s-au ascuțit pe loc și mi-am ridicat capul fără să mă gândesc. În clipa următoare, privirea mea s-a întâlnit cu cea a lui Asgail.