Capitolul 8 – Colierul pierdut

 

Într-o seară fatidică, la o săptămână distanță, Wu Qiqiong veni din nou la clinică pentru rețeta obișnuită.

Jiang Xiaoshuai îndepărtă încet bandajul de pe capul lui. Genele negre și ușor ondulate îi tremurară puțin, iar cu un aer sarcastic spuse:
— Capul tău blestemat devine tot mai rezistent. Abia au trecut câteva zile și deja începe să se formeze coajă.

Wu Qiqiong râse ușor.
— Cât mai durează până mă vindec complet?

— Cam o săptămână.

Wu Qiqiong începu din nou să mormăie în sinea lui.

— Ce mai pui la cale acum? Jiang Xiaoshuai îi trase un genunchi zdravăn. Nu cumva te gândești la ce altceva să-ți spargi data viitoare când vă vedeți? Să-ți fie clar: dacă mai faci așa ceva, să te duci la alt doctor. Nu mai veni la mine. La cât de des apari pe aici, încep să cred că eu îți plac, nu ea.

Wu Qiqiong se scărpină pe gât și râse stingher.

Un fulger brăzdă cerul tocmai când rețeta era gata. Wu Qiqiong voia să mai continue discuția, dar, văzând vremea, nu mai putea rămâne. Își puse în grabă haina și se îndreptă spre ușă. Jiang Xiaoshuai îl trase înapoi imediat și îi dădu o umbrelă.

— Mulțumesc. Ți-o aduc mâine înapoi.

Spuse asta și ieși în grabă, în timp ce un fulger spinteca cerul.

Jiang Xiaoshuai nu se mai întoarse acasă. Hotărî să petreacă noaptea în clinică. Închise toate geamurile și ușa, apoi merse în dormitor. Începu să plouă torențial. Picăturile de ploaie izbeau fereastra cu un sunet ritmic. Somnul era departe de mintea lui. Se așeză turcește în fața calculatorului. Zgomotul tastelor se armoniza cu bubuitul tunetelor și ploaia de afară.

Trei-patru ore trecură greoi, iar ochii i se înroșiseră de atâta stat în fața ecranului. În cele din urmă, Jiang Xiaoshuai începu să simtă oboseala și căzu cu capul pe pernă, adormind.

Bang! Bang! Bang!

Trei bătăi puternice se auziră în ușă.

Jiang Xiaoshuai se foia cu nervozitate și încercă să adoarmă din nou.

Bang! Bang! Bang! Bang! Bang!

O avalanșă de bătăi violente, ca o tobă asurzitoare, se auzi din nou.

— La naiba! Jiang Xiaoshuai se înfurie. Cine dracu’ bate la ușa mea la ora asta?!

Își încălță nervos papucii și se îndreptă spre ușă cu pași apăsați. Strigă, cu vocea răgușită de somn:

— Cine e acolo?

— Xiaoshuai! Eu sunt! Vocea lui Wu Qiqiong părea disperată.

Jiang Xiaoshuai se opri brusc. Nu cumva idiotul ăsta a încercat iar să se sinucidă?

Deschise ușa. Wu Qiqiong stătea acolo teafăr, cu bandajul tot pe frunte. Doar pantofii îi erau leoarcă de ploaie.

— Am crezut că te-ai dus iar să-ți spargi capul pe ploaia asta.

— Ești haios. E trecut de unu noaptea, de ce m-aș mai duce la ea?

— E unu noaptea?!… Mintea lui Jiang Xiaoshuai era încă încețoșată. Își frecă fața cu palmele și răbufni spre Wu Qiqiong:

— Ce cauți aici la ora asta?

— Am împrumutat niște bani de la mama ca să cumpăr colierul ăla. Dar cum Yue Yue nu l-a vrut, m-am gândit să-l returnez mâine și să-i dau banii înapoi mamei. Doar că… după ce-am căutat peste tot, mi-am dat seama că nu-l mai găsesc. M-am gândit că poate l-am uitat la tine. Am văzut că încă era lumina aprinsă în cameră și am crezut că ești treaz. De-aia am bătut în ușă.

Jiang Xiaoshuai se scărpină nervos în cap și îi făcu semn să intre.

Wu Qiqiong căută peste tot, timp de o jumătate de oră. Răscoli fiecare colț al camerei. Apoi, cu o lanternă, cercetă chiar și scurgerea.

Dar colierul era de negăsit.

— Când ai văzut colierul ultima oară? întrebă Jiang Xiaoshuai.

Wu Qiqiong încercă din greu să-și amintească.

— Probabil când i l-am oferit. După aceea n-am mai fost atent.

Jiang Xiaoshuai deveni suspicios. Îi ceru lui Wu Qiqiong să-i povestească tot ce s-a întâmplat. După ce ascultă întreaga poveste, înțelese imediat. Scoase un chicotit sarcastic și îl privi pe Wu Qiqiong cu seriozitate.

— Nu mai căuta. Nu o să-l mai găsești niciodată.

— De ce? întrebă Wu Qiqiong, confuz.

Jiang Xiaoshuai știa că prietenul său era mai greu de cap și decise să-i spună direct:

— Ea ți-a șterpelit colierul. Ai priceput?

Wu Qiqiong dădu din cap în semn de negație. Privirea îi era fermă.

— E imposibil. A spus clar că nu-l vrea, iar eu l-am pus în geantă. N-avea cum să-l ia de acolo, nu?

— Vom vedea noi.

Wu Qiqiong era optimist.

— Chiar dacă l-a luat, poate că i s-a înmuiat inima după tentativa mea de sinucidere. Poate l-a acceptat în secret.

Jiang Xiaoshuai îi trase o palmă zdravănă peste frunte și mormăi printre dinți:

— Dacă eram eu Zeul Tunetului, te loveam cu un fulger și scăpam lumea de tine!