Capitolul 13 — Omul-șarpe

– Guozi, ți s-a întors șeful cu cap turtit!
Afară se iscase zarvă.

Guo Chengyu aruncă o privire spre oglindă. Cap ras, trăsături înguste, un început de barbă aspră și o pereche de ochi migdalați. Vasele de sânge din ochi erau vizibile, ca și cum n-ar fi dormit de zile întregi. În realitate, așa se născuse. Buze bine conturate, maxilar ușor proeminent. La prima vedere părea un tip greu de abordat, dar, de fapt, îi plăcea să zâmbească.

Guo Chengyu ieși din cameră și privi recipientul de sticlă de pe jos. Înăuntru se afla favoritul lui, crescut în altă parte timp de câteva zile. Așa-zisul „cap turtit” era, de fapt, un cobra regal.
Guo Chengyu iubea șerpii, dar nu-i ținea niciodată singur. Îi vâna în timpul liber, îi aducea acasă și îi dădea altora să-i îngrijească. Când erau gata, îi scotea la „plimbare”.

– Pare mai gras. Guo Chengyu se aplecă să-l studieze.

Cobra regală era imensă, complet neagră. Zăcea într-o parte a recipientului de sticlă, privindu-i de sus pe toți cei adunați în jur. Scoase limba, emanând o aură amenințătoare.

– Of… uită-te la ochii ăștia. Ce destrăbălată! Guo Chengyu înclină capul, vorbind cu Liwang.

Liwang îl atenționă:

– E timpul să plecăm. Hai să mergem, nu-i mai lăsa să aștepte.

Guo Chengyu făcu semn:

– Băgați micul șef în mașină.

Doi bărbați solizi veniră și ridicară cu mare grijă recipientul de sticlă.

Pe drum, Liwang îl întrebă pe Guo Chengyu:
– Îl luăm și pe Xiaolong cu noi?

Fața lui Guo Chengyu se întunecă.

– La ce bun?

– Nu mizăm bani de data asta, nu?

Guo Chengyu își strâmbă gura:

– Găsește altul și adu-l.

Vehiculul merse direct spre periferia Beijingului, în apropierea „cuibului” lui Chi Cheng. Acesta era considerat unul dintre cei mai atrăgători prinți ai orașului, supranumit „omul-șarpe”. Își pierdea vremea doar cu șerpii. Uneori creștea porumbei sau șobolani de bambus ca hrană pentru ei și ducea o viață de pensionar retras.

În perioadele de sărbătoare, Guo Chengyu mergea acolo pentru „bătăliile” cu șerpi. De cele mai multe ori, pentru bani.

Când au ajuns, Chi Cheng mânuia cu un bețișor o viperă de bambus. Îi dădu șarpelui un ultim salut și se întoarse spre ei, strângând ochii, lăsând să se vadă un rid adânc.

Guo Chengyu avea trăsături fine, o expresie întunecată, enigmatică, misterioasă; Chi Cheng, în schimb, avea trăsături pronunțate și puternice. Sprâncene dese, grele, și o privire mereu pătrunzătoare. Cei doi erau prieteni din copilărie. În plus, tații lor fuseseră buni prieteni. În ochii celorlalți, ei erau de nedespărțit.

De fapt, nu se puteau suporta unul pe celălalt.

În fața casei era un țarc special pentru luptele cu șerpi, acoperit cu plasă de sârmă. Chi Cheng își chemă personal favoritul: un piton de peste 30 de kilograme. Asemenea stăpânului său, pitonul era masiv și avea o privire rece și atentă. Doi regi, care în sălbăticie nu s-ar fi întâlnit niciodată, se confruntau azi. Urma un duel pe viață și pe moarte.

Pe lângă Guo Chengyu și Chi Cheng, în jur se strânseseră mulți curioși. Unii îl urmăriseră pe Guo Chengyu cu mașina, alții erau oamenii lui Chi Cheng. Arena era plină ochi.

Cobra regală era feroce din fire, cu o agilitate excelentă și un venin mortal; pitonul avea un trup uriaș, mușchi puternici și o forță colosală. Odată față în față, era clar că urma un duel sângeros.

După un scurt moment de studiu reciproc, cobra atacă prima, sărind direct spre piton. Pitonul abia reuși să se ferească și se încolăci strâns în jurul cobrei, încercând să o zdrobească. Începu un dans mortal de răsuciri și strângeri.

Guo Chengyu stătea cu brațele încrucișate la piept, cu o țigară în colțul gurii, urmărind scena fascinat.

Chi Cheng nu scotea niciun sunet. Ochii lui rămâneau reci, impenetrabili.

– Aiyo!* La naiba!

Un strigăt izbucni din spatele lui Chi Cheng. Cobra mușcase pitonul. Aproape nimerise inima. Din fericire, colții cobrei erau mici, iar pitonul avea solzi groși și o oarecare imunitate la venin, așa că mușcătura nu-l ucise pe loc. Lovit, pitonul se înfurie și se aruncă asupra cobrei cu o forță nebună, mușcând-o fatal și zdrobindu-i coloana vertebrală.

Pe fața lui Guo Chengyu se contura în continuare un zâmbet de neșters, ștrengar.

Chi Cheng își băgă mâna în buzunar, în liniște. Scoase un șarpe mic, cât degetul mic de la mână, care se zvârcolea energic, părând un copil răsfățat. De îndată ce îi simți pielea rece, inima lui Chi Cheng se liniști.

*Aiyo — expresie chinezească, asemănătoare cu „Vai!”, „La naiba!”, „Aoleu!” sau „Of!”