După o scurtă tăcere, Ashley a vorbit.

– Stai, Koi, ce ai spus adineauri? Câți o să ai?

– Doisprezece.

Era doctorul cea care a intervenit cu o voce mai ascuțită decât de obicei. Ashley s-a uitat la el cu o privire înfricoșătoare pentru o clipă, dar și-a îndreptat din nou privirea spre Koi la răspunsul acestuia.

– Cu cât mai mulți copii, cu atât mai bine. Nu ar fi doisprezece numărul perfect? E puțin păcat, dar ce poți face?

Văzându-l zâmbind timid și scărpinându-se în cap, Ashley rămase din nou mut.

– Koi, Koi.

Incapabil să găsească cuvintele potrivite, Ashley i-a strigat numele de două ori la rând, apoi abia a reușit să-și revină și l-a întrebat.

– Doisprezece? Despre ce vorbești? O să ai doisprezece? Vorbești serios?

– Da.

Ashley abia reuși să-i repete întrebarea lui Koi, care dădu din cap fără ezitare.

– De ce doisprezece?

– Pentru că… a început Koi, în timp ce doctorul și Ashley își îndreptau atenția asupra lui.

– Am văzut odată un documentar, iar un Omega avea cincisprezece copii. Erau gemeni printre ei, dar după ce am văzut asta, m-am gândit că aș putea avea cel puțin doisprezece.

– Nu mai urmări documentare.

Ashley, după ce îi acordase atenţie, s-a uitat o dată la tavan înainte de a-și îndrepta din nou privirea spre Koi.

– Koi, știi că perioada de sarcină și naștere este de zece luni, nu-i așa?

Începu să-l convingă cu o voce calmă și liniștită. Văzând că şi Koi dă din cap, Ashley întrebă din nou.

– Știi, de asemenea, că, dacă acorzi aproximativ un an pentru fiecare copil, doisprezece copii ar însemna doisprezece ani?

– Păi…

Koi ezită puțin înainte de a da din cap. Așa este, îl liniști Ashley cu o voce și mai afectuoasă.

– Vei naște timp de doisprezece ani. Poți face față la asta?

La auzul acestor cuvinte, Koi a lăsat capul în jos și nu a putut răspunde imediat. Ashley s-a gândit: “Asta e tot?” Dar răspunsul care a venit o clipă mai târziu era complet imprevizibil.

– Dacă voi fi însărcinat atât de mult timp, te vei plictisi de mine?

– Nu, Koi, nu despre asta e vorba.

Ashley oftă adânc. Ce ar trebui să facă? În cele din urmă, se întoarse la punctul de plecare.

– De ce ai nevoie de doisprezece copii?

– Cu cât sunt mai mulți, cu atât mai bine.

Koi a răspuns imediat.

– Am văzut mai devreme în documentarul acela că şi copiii alergau peste tot și era atât de drăguț. Casa era gălăgioasă și haotică toată ziua. Eram atât de invidios pe asta…

După o pauză, mormăi el cu voce descurajată.

– Nici tu, nici eu nu avem frați sau surori. Așa că m-am gândit că ar fi frumos dacă am avea măcar mulți copii și familia noastră ar deveni foarte mare…

Ashley s-a uitat la Koi pentru o clipă, apoi i-a făcut semn doctorului. După ce aceasta s-a ridicat cu reticență și a părăsit cabinetul de consultații, Ashley a rămas singur alături de Koi.

– Koi, te simți singur?

Abia atunci Ashley întrebă cu voce joasă.

– Nu ajunge că sunt doar eu? Îți lipsește ceva?

– Păi, nu, absolut deloc.

Koi scutură repede din cap.

– Sunt mulțumit doar cu tine, dar totuși, copiii sunt altfel. Ar fi frumos să avem mulți copii, în felul lor. Nu ar fi bine?

Koi îl privi pe Ashley cu ochi imploratori. El nu putea rezista acelei priviri. În cele din urmă, Ashley se predă în fața lui.

– Hai să avem doar doi.

El a oferit un compromis cu un suspin, dar nu era pe măsura lui Koi.

– Doi sunt prea puțini! Atunci zece.

– Nu. Doi.

De data asta, nici Ashley nu a cedat. La auzul vocii severe, Koi mormăi cu o voce abia audibilă.

– Nouă…

– Doi, Koi! a spus Ashley, parcă mârâind printre dinți. Koi tresări surprins și se uită cu precauție în jur.

– Șase…

– Koi, de câte ori trebuie să-ți spun? Doi, nu mai mult.

Vocea severă era ascuțită. Realizând că ajunsese într-un impas, Koi tremură și-l privi pe Ashley cu o expresie plină de milă.

– Atunci, trei.

Ashley nu mai putea suporta privirea lui Koi, care era plină de lacrimi. Abia reuși să-și stăpânească un geamăt care îi urca din adâncul pieptului și deschise gura.

– Bine, trei.

Imediat, Koi își acoperi gura cu ambele mâini. Văzându-l cum s-a înveselit atât de repede, Ashley zâmbi ironic.

– Cum aș putea să te înving vreodată, Koi?

– Mulțumesc, Ash! exclamă Koi plin de bucurie și îl îmbrățișă strâns pe Ashley.

Zâmbind ironic, el îl îmbrățișă la rândul său, dar Koi se îndepărtă repede și îi privi chipul.

– Nu mai reduce.

Văzând expresia extrem de serioasă, Ashley dădu din cap.

– Înțeleg.

Era o victorie faptul că respinsese atât de mult cererea sinceră a lui Koi. Trei erau prea mulți, dar s-ar putea să se răzgândească din nou pe măsură ce va naște și va crește copiii.

Să încercăm să-l convingem din nou mai târziu.

Ashley părea să fi depășit criza pentru moment, dar încremeni la următoarele cuvinte ale lui Koi.

– Dacă te operezi pe ascuns sau faci ceva fără să știu eu, voi fi foarte dezamăgit de tine.

De ce nu s-a gândit la asta?

Ashley aproape că a suspinat în acel moment, dar era deja prea târziu. Koi aștepta răspunsul lui Ashley cu o expresie serioasă pe față.

Nu era la fel de isteț ca şi Koi.

Din alt motiv, Ashley era din nou amețit. Doisprezece probabil era un număr șocant de mare.

– Bine.

– Te iubesc, Ash!

Imediat ce Ashley a răspuns, Koi a strigat de bucurie și l-a îmbrățișat din nou. Ashley l-a îmbrățișat instinctiv înapoi, dar mintea lui era confuză.

După ce a terminat consultația cu medicul care a venit puțin mai târziu, Koi era plin de fericire când a părăsit spitalul.

– O să fie fetiță sau băiețel? Sunt atât de emoționat.

Ținând o geantă într-o mână și talia lui Ashley cu cealaltă, mergea zâmbind larg.

– Nu-mi pasă ce va fi, a spus Ashley firesc către Koi. Ei bine, ce importanță are sexul? Koi gândea așa și zâmbea fericit, dar mintea lui Ashley se gândea la ceva complet diferit.

Ce contează, atâta timp cât nu se diferenţiază?

Erau șanse mari ca aceștia să fie Beta sau Omega. Uniunea dintre un Alfa Extrem și un Omega Extrem nu ducea neapărat la un Alfa Extrem. Gândind astfel, doisprezece copii păreau a fi doar un mic eveniment.

O să se răzgândească mai târziu.

Deocamdată, credea că era suficient ca şi Koi să fie fericit, așa că l-a urcat în mașină și a ieșit din parcarea spitalului.

─ ▪ ─

– Cumpărăm o casă?

Koi, care se întâlni cu Bernice ca de obicei, era surprins de vestea imprevizibilă. Bernice dădu din cap cu fața ei firească, lipsită de expresie, transmițând instrucțiunile pe care le primise recent.

– A spus că apartamentul în care locuim acum ar fi prea mic pentru a crește trei copii, așa că mi-a spus să caut o vilă. Una cu un teren mare.

Desigur, asta era doar o scuză. Motivul pentru care el, care dăduse în judecată toți locatarii apartamentului, decisese să nu mai locuiască acolo era pur și simplu faptul că nu voia ca să se afle în același spațiu cu oamenii care îl umiliseră pe Koi. Apartamentul de la ultimul etaj avea o intrare privată separată, dar Koi a ales să folosească intrarea comună, iar Ashley era foarte supărat.

Cum îndrăzneau să-l facă de râs pe Koi?

Pedepsirea locatarilor din condominiu era o problemă separată. Din acest motiv, el se gândise să se mute, iar Koi parcă îi oferise o scuză potrivită. Desigur, Koi nici nu-și putea imagina astfel de circumstanțe.

Ash era cu adevărat de acord.

Koi nu s-a putut abține să nu deschidă gura larg, incapabil să-și stăpânească bucuria copleșitoare. Ashley, care era clar agitat la început, se gândea chiar să caute activ o vilă, iar Koi era profund mișcat.

Ash probabil că își dăduse seama că e bine să ai mulți copii.

Koi nu-și putea ascunde entuziasmul și își amintea în timp ce verifica nişte planuri de etaj pe care Bernice le prezentase.

Ash își va schimba părerea pe măsură ce va naște și va crește copiii.

În timp ce privea cele mai mari și mai spațioase vile și terenuri, a văzut în fața ochilor săi imaginea copiilor alergând în jur și pe Ashley și pe el însuși privindu-i cu un zâmbet fericit.

Atunci ar trebui să-i spun să avem mai mulți copii.

─ ▪ ─

– Domnule Miller?

Un membru al personalului, care raporta cu entuziasm progresul procesului, a întrebat, nedumerit de tremurul lui Ashley în mijlocul ședinței. Ashley a făcut un semn cu mâna, simțind un fior pe șira spinării, din nu se știe ce motiv.

– Nu contează! Continuă!

Tenul lui era încă palid în timp ce asculta vocea care continua. Ce era asta? Se încălzea, iar el nu răcea niciodată, așa că nu avea sens să simtă frisoane.

Trebuie să fie o greșeală.

Și-a liniștit mintea și s-a concentrat din nou asupra ședinței, dar, din nu se știe ce motiv, pielea de găină de pe dosul mâinii nu i-a dispărut pentru o bună bucată de timp.