La început, nu a înțeles ce a spus Ashley. Koi, amețit și cu mintea încețoșată, abia a înregistrat că se spusese ceva cu voce tare.

– Poftim?!

Întorcând încet capul, Koi a întâlnit privirea lui Ashley. Fața lui părea neobișnuit de înroșită.

Oare și eu sunt atât de roșu?

În timp ce gândul îi trecu prin minte, un val de căldură îi cuprinse fața și gâtul, determinând să simtă o senzaţie de înţepeneală. Ashley expiră scurt, apoi vorbi.

– Koi.

– Da.

Koi răspunse fără să știe de ce. Mintea lui se golise complet — rămăsese doar un singur lucru. Ochii lui Ashley, de un violet închis, aproape negri, îi umpleau complet câmpul vizual.

Mâna mare a lui Ashley îi apucă ușor încheietura lui Koi. În stare de amețeală, Koi îl lăsă pe Ashley să-i ghideze mâna înainte. Nici atunci nu gândea. Doar se uita, fascinat, la fața lui Ashley.

Stai puțin…

Ceva nu era bine. Koi clipi și se uită la Ashley — apoi își coborî încet privirea.

Și atunci a văzut. Anaconda uriașă, care era pe punctul de a-i atinge mâna.

“…”

Nu scoase niciun sunet. Ochii i se deschiseră larg, dar niciun sunet nu-i scăpă de pe buze. Pentru prima dată, Koi învăță că, atunci când cineva este cu adevărat șocat, nu poate nici măcar să țipe. Întregul său trup încremeni. Nu putea vorbi. Abia putea respira. Cu umerii tremurând, se uită fix la acea creatură rigidă și impunătoare care îl țintea direct pe el.

Ashley observă imediat reacția.

– Koi.

Vocea lui avea o notă de disperare. Niciodată nu-și dorise ceva atât de mult. “Nu o voi introduce”, șopti el.

– Atinge-l doar o dată.

Ashley îi îndreptă din nou mâna lui Koi spre ea. Dar, instinctiv, Koi se împotrivi. Aia nu era doar un șarpe. Cum putea cineva să numească un simplu șarpe o creatură care își ridica întregul trup și își flutura capul furios?

Nu, obiectul ăla nu e doar o parte a trupului.

Koi înghiți în sec. “E viu. Nu… e viu. Cu siguranță.”

Văzându-l pe Koi înlemnit de spaimă, Ashley nu s-a mai putut abține și i-a strigat din nou numele.

– Koi…

– S…scuze!

Pus la colț, Koi izbucni în sfârșit. Buzele lui, anterior paralizate, se mișcau acum în grabă.

– N…n…nu pot, nu pot, chiar… pur și simplu nu pot!

Scuturând frenetic din cap, îl respinse categoric. Ashley se opri. Văzându-l pe Koi atât de panicat, își reveni în fire.

– Koi.

– Îmi… îmi pare rău, îmi pare rău.

– Koi.

– D…dar… dar e pur și simplu… e pur și simplu prea mult, e prea…

– Koi.

În cele din urmă, Ashley îi dădu drumul la mână și, în schimb, își așeză ambele mâini ferm pe umerii lui Koi. Când Koi reuși să-și recâștige oarecum calmul și ridică privirea, fața lui Ashley îi apăru în fața ochilor.

Ashley îi întâlni privirea și îi vorbi blând.

– Bine, Koi. Nu trebuie să o faci. O să mă opresc.

– O…

Koi îl privi fără să înțeleagă. Ar fi trebuit să se simtă ușurat, dar nu era așa. Desigur, știa că Ashley nu l-ar fi forțat niciodată. Și totuși, în momentul în care Ashley a spus că se va opri, o nouă îngrijorare a ieșit la suprafață.

Chiar putem să ne oprim aici?

Pe măsură ce panica se estompa, alte gânduri îi luau locul. Dacă Ashley era atât de dur, probabil că suferea cu adevărat. Koi nu era niciodată atât de excitat până atunci, și chiar dacă era, nu era la fel – nu ar fi ajuns atât de mare. Dar totuși, și el era bărbat. Își putea imagina cât de mult doare.

Înghiți în sec.

Atunci poate… n-ar trebui să încerc măcar? Sunt iubitul lui. Dacă suferă, n-aș putea să-l ajut măcar un pic? E doar mâna mea…

Dacă închid ochii și doar îl ating…

Dar chiar în timp ce gândul se forma, Koi l-a respins.

Nu. Asta l-ar răni pe Ash.

Era totuși trupul lui – cum s-ar simți dacă cineva ar fi atât de speriat încât nici măcar nu ar putea să se uite la el? Asta ar face pe oricine să se simtă prost.

Dacă… Ash începe să mă urască?

– Koi.

Pe măsură ce frica se strecură în el, Ashley îi strigă din nou numele. Koi tresări și ridică privirea. Ashley încerca să zâmbească, iar Koi își dădu seama că acesta făcea tot posibilul să-l liniștească. Ceea ce nu determină decât să-l agite și mai mult pe Koi.

Ashley a vorbit din nou.

– E în regulă. De ce nu aștepți afară? Ies imediat.

– Păi…

Koi clipi încet. Apoi, își dădu seama ce voia să spună Ashley – și un val de vinovăție și compasiune îl cuprinse.

– S…scuze, eu… eu… pot… pot să încerc…

Vorbele se auzeau cu greu din gât. Chiar și în propriile urechi, părea că cineva era pe punctul de a avea o cădere nervoasă. Ashley trebuie să fi observat. Nu era genul care să rateze așa ceva.

Ce să fac?

În timp ce panica îl cuprinse din nou, Ashley îl întrerupse.

– E în regulă, Koi.

Apoi, cu o voce joasă și fermă, a adăugat:

– Mă descurc singur. Lasă-mă puțin în pace.

– Ash…

– Koi.

Ashley îl întrerupse blând, înainte ca el să mai poată spune ceva.

– Te rog… pleacă înainte să fac ceva ce voi regreta.

El nu mai zâmbea. Și Koi își dădea seama că nu era într-o stare în care să poată zâmbi. A spus “te rog”. După ce auzi asta, Koi nu mai putu rămâne. Renunță și se retrase încet.

În timp ce trecea ezitant pe lângă Ashley, se opri din mers.

– Ash.

Se întoarse. Ashley încă îi întorcea spatele. Privind acel spate, Koi întrebă:

– Ești sigur… că nu pot face nimic să te ajut?

Vocea îi tremura, dar nu putea să o stăpânească. Și-a adunat curajul și a repetat propunerea, pentru ultima oară. Ashley a înțeles ce voia să spună.

A urmat o tăcere, apoi un suspin. Ashley și-a lăsat capul pe spate, cu ochii fixați pe tavan, și a spus fără să se întoarcă:

– Dă-mi măcar uniforma ta de majoretă.

– Poftim? Uniforma?

Koi clipi confuz, dar nu era timp de ezitare. Chiar dacă nu înțelegea pe deplin, ieși repede din duș. Uniforma zăcea chiar lângă banca unde își pliase hainele. O luă și se grăbi înapoi.

Ashley închise robinetul și stătea cu o mână sprijinită de perete. Koi se apropie repede și îi întinse uniforma.

– P…poftim.

Ashley nu s-a întors, ci doar a întins mâna în spatele lui și a luat-o. Abia când Koi a simțit că uniforma îi părăsește mâna i-a dat drumul. Apoi, încă ezitând, a întrebat:

– Mai ai nevoie de ceva?

Răspunsul lui Ashley era clar.

– Așteaptă afară.

Vocea lui era mai joasă decât de obicei, ușor răgușită. Koi simți o înțepătură de vinovăție, dar nu putea face nimic. Dădu din cap, apoi se întoarse și ieși încet. Se uită înapoi de câteva ori, cu o expresie plină de îngrijorare. Chiar înainte ca ușa să se închidă, i se păru că aude un geamăt slab, dar nu putea fi sigur.

─ ▪ ─

Ashley nu a ieșit timp de aproape o oră.

Până atunci, Koi se schimbase de mult de haine și stătea neliniștit pe bancă, încercând să reziste impulsului de a se întoarce înăuntru.

Nu a leșinat sau ceva de genul ăsta… aşa e?

În cele din urmă, hotărând să mai aștepte exact cinci minute, aruncă o privire la ceas.

Și atunci a ieșit Ashley.

– Ash…

Koi a sărit în picioare ușurat — apoi a încremenit când a văzut fața lui Ashley. Nu mai văzuse expresia aceea până atunci. Îi amintea de fața tatălui său după ce băuse trei zile în continuu și ajunsese la spital.

O, nu. Probabil e complet epuizat…

Fața lui Koi deveni palidă în timp ce mintea lui căuta cu disperare răspunsuri. Ar trebui să sun la 911? Ar fi rău dacă ar afla despre trăsăturile lui? Și apoi ce? Stai — antrenorul și managerul știu, aşa e? Ar trebui să-i sun? Dar nu am numerele lor. Poate că paznicul știe? Probabil că Bill știe. Da — dacă verific telefonul lui Ashley, ar trebui să fie contacte de urgență…

În timp ce zeci de scenarii de panică se derulau în mintea lui, Ashley luă un prosop din teancul de lângă duș și se îndreptă spre dulapul lui.

Koi își reveni brusc și se întoarse repede.

– Ash…

Era pe punctul de a-l întreba “Te simţi bine?”, dar cuvintele nu i-au ieșit din gură.

Era uimit.

Văzuse fotografii cu statui în cărțile de artă și le considerase frumoase, dar nimic nu se compara cu realitatea care se afla acum în fața lui. Silueta lui Ashley, de aproape 2 metri înălțime, era definiția perfectă a unui trup sculptat de sport. Pentru cineva atât de înalt, nu exista nici urmă de grăsime în exces. Acum avea sens – cum putea să se miște atât de repede cu un trup ca acela.

De ce nu mi-am dat seama mai devreme?

Koi nu a avut de fapt ocazia să-l vadă cu adevărat. Nici măcar în timpul dușului – era prea abătut. Nu-i venea să creadă că ratase această capodoperă.

Dacă cineva ar fi vrut vreodată să studieze anatomia umană, ar fi putut să-l pună pe Ashley în picioare și să numească fiecare mușchi în parte. Trupul lui era orbitor. Felul în care mușchii mici se împletesc perfect cu cei mai mari crea o simetrie impecabilă. De fiecare dată când Ashley se mișca, mușchii lui se unduiau sub piele ca apa curgătoare.

Koi era pe punctul de a leșina doar uitându-se la el – când Ashley s-a întors brusc și l-a privit.

– Poftim? Koi?!