Pentru o clipă am avut senzația că trupul avea să mi se rupă.

Presiunea puternică mi-a tăiat respirația, iar vederea mi s-a întunecat înainte să se lumineze din nou. Capul amețea, dar chiar și atunci mi-am amintit că nu era nevoie să-l ating pe Prințul Moștenitor, așa că mâinile mi-au rămas suspendate neputincioase în aer.

Asgail mă ținea de talie cu un braț, iar pe celălalt l-a trecut pe sub umărul meu, sprijinindu-mi capul în timp ce continua să mă sărute.

Buzele lui au alunecat de la ale mele spre obraz, apoi spre maxilar. Mi-a prins ușor pielea gâtului între dinți, înainte să revină la buzele mele.

M-a acoperit cu sărutări pe chip, pe gât, pe claviculă, pe ureche. Nu părea să existe niciun loc pe care buzele lui să nu-l fi atins.

Prins în brațele lui, nu puteam decât să primesc totul. Uneori îmi atingea buzele cu dinții, alteori îmi săruta gâtul mai apăsat, dar, ciudat, nimic nu mă durea.

Înainte să-mi dau seama, a revenit din nou la buzele mele.

De data asta, sărutul era lung și adânc.

Când și-a strecurat limba în gura mea, brațele lui s-au strâns și mai tare în jurul meu. Pentru câteva clipe chiar m-am temut că n-o să mai pot respira.

Poate aveam să-mi rănesc iar coastele. Sau, mai rău, să-mi rup vreuna.

Atât de tare mă ținea.

De parcă s-ar fi temut că aș putea să dispar din brațele lui.

Dar asta nu avea cum să se întâmple.

Când buzele s-au despărțit în sfârșit, Asgail respira greu.

Și eu încercam să trag aer în piept, tușind încet, dar el tot nu mi-a dat drumul.

Mi-am lăsat capul pe umărul lui și am clipit.

Materialul costumului era ferm, dar plăcut sub obraz.

Abia atunci mi-am dat seama că stăteam sprijinit chiar de umărul lui Asgail.

M-am încordat imediat.

El însă nu a reacționat.

Din contră, m-a strâns puțin mai tare, de parcă ar fi vrut să mă liniștească.

“Oare… e bine?”

Am ezitat, apoi mi-am ridicat încet capul.

Asgail m-a privit de sus.

Ochii s-au întâlnit.

Dintr-odată, toate sunetele din jur au dispărut.

Era ca și cum în lumea aceea nu mai existam decât noi doi.

Adierea răcoroasă care trecea din când în când pe lângă noi, mirosul dulce al feromonilor lui rămas în aer… toate m-au purtat înapoi spre acea perioadă îndepărtată, când eram singuri și nu am avut nevoie de nimeni altcineva.

“Kamar.”

Buzele mi-au tremurat.

Voiam să-i rostesc numele, dar vocea nu se auzea.

Și totuși, am îndrăznit să sper că Asgail ar putea înțelege ceea ce nu am reușit să spun.

Poate că atunci avea să-și amintească din nou de mine.

Cu speranța aceea mică în suflet, i-am susținut privirea.

Asgail și-a înclinat din nou capul și și-a apăsat ușor buzele de ale mele.

M-a sărutat încet, repetat, uneori abia atingându-mă, alteori zăbovind puțin mai mult.

Aveam impresia că îmi necăjea inima cu fiecare sărut.

Mi-am strâns pumnii și am închis ochii, respirând emoționat.

Nu-mi păsa dacă amintirile lui aveau să se întoarcă sau nu.

M-am rugat doar ca momentul acela să dureze cât mai mult.

Dar dorința mea s-a risipit repede, ca un vis.

Asgail s-a desprins de mine și m-a așezat din nou pe picioare.

Abia când tălpile mi-au atins podeaua mi-am revenit pe deplin.

În fața mea se afla din nou Prințul Moștenitor.

— Alteță, a venit timpul.

Vocea prudentă a lui Daiyv s-a auzit de la câțiva pași distanță.

Asgail părea să știe deja.

Nu și-a schimbat expresia și a continuat să mă privească, ținându-mă încă în brațe.

După nişte clipe de tăcere, și-a înclinat capul și m-a sărutat pe tâmplă.

Apoi pe obraz.

În cele din urmă, și-a slăbit brațele.

Mâna lui a alunecat de pe talia mea, iar degetele ni s-au desprins.

Pentru o clipă am crezut că îmi va da drumul complet, dar mi-a prins ușor mâna.

Mi-a ținut doar vârfurile degetelor și și-a plecat capul, sărutându-mi dosul palmei.

Cu cealaltă mână mi-a dat părul deoparte.

— Daiyv.

— Da, Alteță.

Căpitanul gărzilor a răspuns imediat.

Asgail a continuat:

— Du-l în camerele mele. Lasă-l să se odihnească acolo și pregătește-i tot ce are nevoie.

— Da, Alteță.

Daiyv a ezitat doar o clipă înainte să răspundă ca de obicei.

Am crezut că Asgail avea să plece cu el.

În schimb, mi-a oferit un zâmbet abia vizibil.

— Așteaptă cuminte acolo.

Și-a înclinat capul și mi-a mai lăsat un sărut pe obraz.

Abia apoi mi-a dat drumul la mână.

Când s-a întors să plece, privirea i-a mai rămas asupra mea o clipă.

Apoi și-a întors complet spatele și s-a îndepărtat cu pași rapizi, dispărând aproape imediat.

L-am urmărit până când silueta lui s-a micșorat în depărtare.

Doar cu greu mi-am desprins privirea.

Atunci am observat podeaua.

Unul dintre macarons pe care le-am adus zăcea acolo, uitat.

Am avut trei, dar el mâncase doar unul.

Celelalte două prăjituri prețioase erau împrăștiate pe jos.

M-a cuprins imediat regretul.

“Sunt bune.”

Cuvintele lui mi-au revenit în minte și am simțit din nou acea dorință caldă în piept.

Am rămas o clipă pe loc, până când vocea lui Daiyv a spart liniștea.

— Ce faci? Hai, mișcă-te.

Tonul lui scurt și pașii care se îndepărtau m-au determinat să tresar.

M-am grăbit după el.

— Îmi pare rău, dar… trebuie să trec mai întâi pe undeva.

Daiyv s-a uitat la mine încruntat.

Privirea lui îmi spunea foarte clar ce credea despre cererea mea și aproape că m-am răzgândit.

Dar mi-am adunat curajul, gândindu-mă la Asgail.

— Trebuie să vorbesc puțin cu Prințesa Najima… doar câteva clipe, vă rog.

Era o cerere îndrăzneață, dar am sperat că o să-mi mai dea două macarons.

Expresia lui Daiyv s-a strâmbat.

— Îndrăznești să mergi la Prințesă?

Inima mi-a tresărit, dar nu puteam să dau înapoi.

Am înghițit în sec.

— P…prăjiturile acelea… sunt de la Prințesă.

— Prăjiturile?

S-a uitat spre cele căzute pe podea, apoi din nou la mine.

M-am simțit caraghios, dar am șoptit:

— Mi le-a dat ea… și mă gândeam că poate ar putea să-mi mai dea câteva…

Daiyv, încă încruntat, a întrebat răstit:

— De ce nu ceri la bucătărie? Pot să facă destule prăjituri.

— Mi-a spus că acestea erau comandate special din altă parte…

— Hm…

A pufnit neîncrezător.

Era evident că mă considera un Omega obraznic, care cerea prea mult.

Mi-am lăsat umerii în jos.

Atunci el a spus brusc:

— Arată drumul.

— Poftim?

Mi-am ridicat privirea.

Daiyv părea la fel de nemulțumit ca înainte.

— Înainte să mă răzgândesc. Repede. Of, chiar ești o pacoste!

De teamă să nu-l enervez, am pornit imediat pe coridor.

Pașii grei ai lui Daiyv se auzeau în urma mea.

Am mers în tăcere pe același drum până la camera Prințesei Najima.

Cât a trecut?

Zece minute? Treizeci?

Cu siguranță nu mai mult de o oră.

Am tras aer în piept când am ajuns la ușă, amintindu-mi încă dulceața momentelor de mai devreme.

— Aș vrea s-o văd pe Prințesă… puteți să-i spuneți că sunt aici?

Servitorul care păzea ușa și care mă cunoștea deja mi-a răspuns fără expresie:

— Are pe cineva cu ea. Așteaptă aici.

— Mulțumesc.

Mi-am împreunat mâinile și m-am înclinat.

Servitorul a bătut la ușă.

După câteva clipe, camerista lui Najima a deschis.

I-a transmis cererea mea, apoi ușa s-a închis din nou.

N-a trecut mult până când s-a deschis, iar eu am intrat, repetându-mi în minte ce aveam să-i spun Prințesei.

Camera arăta exact așa cum am lăsat-o.

Najima stătea printre pernele mari, iar pe masă se aflau încă ceaiul și prăjiturile.

Mirosul lor dulce plutea în aer.

Un singur lucru s-a schimbat.

În fața lui Najima stătea cineva la care nu m-am așteptat.

Shadia.

Privirea ei rece s-a întâlnit cu a mea.

Și, fără să vreau, mi-a revenit în minte o amintire pe care am încercat să o uit.

“Un bărbat care naște… ce dezgustător.”

Un fior mi-a coborât pe șira spinării.

Am încremenit.